Cu MP3-ul, pe Axis musicae!
Chiar dacă trebuie să ajungem în faţa unei scene ca să ascultăm un concert, muzica lui nu se află nicidecum acolo, şi nici în emisia difuzoarelor de la calculator sau combina audio. Nu instrumentele ne cîntă, de fapt, ci exact lucrurile acelea la care visăm, transpuşi, atunci cînd ascultăm. Un crîng răsuflînd vînt şi veştejindu-se roşu, o scenă de copilărie cu bunicii clari ca aievea – gravitaţia lor nu este altceva decît chemarea la sursă, aducerea noastră acolo unde se află armonia care se aude.
Beethoven nu a compus Sonata Lunii din fracţionări pe posibilul partiturii, la a căror temperanţă să fi vegheat muza sa ori geniul său păzitor. Este evident că şoaptele condensează numaidecît luminescenţa rece, că mărturisirea aceea hipnotică este chiar a oglinzii în care, din cealaltă parte a nopţii, soarele priveşte şi unde i se răsfrînge reflexia. Ascultăm o piesă de Beethoven, dar auzim alte semnături: mirii primordiali – Luna şi Soarele – cum tînjesc unul după celălalt, cum se caută pe boltă şi pe sub Pămînt şi rotesc atunci marele şarpe cosmic care-şi înghite coada: cercul anilor şi destinul fără scăpare al oamenilor.
O compoziţie modernă, cu caracterul ei abstract, înregistrează şi mai de departe. Lontano, a lui György Ligeti, o piatră de hotar a muzicii contemporane, vine din prăpăstiile supralunare care şuieră prin spiralele de stele.
Muzica sferelor şi cea a oamenilor
Muzica pe care o ştim şi recunoaştem ca atare este ceea ce compozitorii pot intui din muzica supraordonată a sferelor – altminteri mută pentru urechile noastre. Iar prima asemenea sferă, şi cea mai importantă, este Pămîntul locuirii omeneşti, cu cărările de viaţă şi răscrucile de nelinişte ale muritorilor. Plopul îmbrăţişat de iederă, coroana flamboaiantă de chiparos şi zidurile vechi, mucezite sub muşchi ne spun ceva atunci cînd le privim, asta o ştiam, dar ne şi cîntă în aceeaşi măsură şi din aceeaşi mişcare. E ca şi cum înfăţişarea lor – în care unii străvedem pînă la esenţe, iar alţii nu trecem de suprafaţă – ar fi şi cu urechea perceptibilă, astfel încît lucrurile să fie deopotrivă audibile, nu numai vizibile. Atîta doar că zgomotul acesta cu care ele fiinţează, sau care se degajă din rosturile lor, nu se aude de la sine, ci prin intermedierea artiştilor compoziţiei şi ai interpretării. Real şi nedesluşit în mijlocul peisajului cu tîlc, el se desluşeşte pe scena sălii de concerte, lîngă aparatul de radio sau de pe un CD. De unde rezultă că experienţa plenară a realităţii s-ar petrece cu lucrurile semnificative de faţă, privindu-le, şi cu muzica pe care le-ai putea-o atribui în urechi (căştile mp3 player-ului redînd Mazurca 4 op. 17 de Chopin în amurg sau înaintea plăsmuirilor toamnei, Passacaglia lui Bach alături de zbuciumul valurilor şi de orice întruchipare – începînd cu crucea – a măreţiei şi dăinuirii care prin contradicţii şi moarte se zămislesc, şi Da Pacem Domine a lui Arvo Pärt sub sacrul albastru al cerului sau lîngă magia divină a fumului de tămîie).
Însă infinitul lumii fizice, care murmură în Lontano, nu exclude propriile ei limite: posibilitatea şi chiar necesitatea unei transcendenţe în raport cu ea, dar care să nu se întîmple la capătul de neajuns al universului, ci printr-o diferenţă de nivel sau la o altă dimensiune. Necuprinsul astral e cuprins de orbitele ierarhiilor îngereşti, de cerurile luminoase ale Empireului. Şi astfel, muzica oamenilor mai cunoaşte o instanţă de unde să-şi ia măsura şi locul, una faţă de care pînă şi muzica sferelor este umbră şi ecou. Ierarhiile spirituale sînt, atenţie, coruri îngereşti, şi ajungem la clasica triadă a lui Anastasius Kircher, inspirată de Boethius: musica instrumentalis, musica mundana şi concentus angelorum – concertul vocilor de heruvimi şi al harfelor cu care cei douăzeci şi patru de bătrîni ai Apocalipsei preamăresc şi ei Tatăl şi Mielul, şi a cărui sonoritate radiantă se vede în curcubeul ce înconjoară Tronul.
Aripile de înger dictează arhitectonica orgii, ca un prototip. Aşa cum muzica îngerilor este mai întîi vuietul aripilor rotite în substanţa văzduhului, ceva consonant cu tunetul Atotputernicului şi parte din spectrul acestei emanaţii divine (cf. Iezechiel I:24), penajul tubular al reginei instrumentelor preia de asemeni respiraţia universală şi îi deschide cîntul subtil. Iar pecetea aripii se imprimă, se desenează şi mai jos, pînă la bicisnicul nai al lui Pan, în stufărişul încins al vieţii instinctuale. O întreagă scară a lui Iacob coboară, ca o axis musicae şi potrivit viziunii lui Rafael despre extazul Sfintei Cecilia: patroana muzicii şi orga portativă care stă să-i alunece din mîini se află la jumătate, în punctul crucii şi totodată al inflexiunii dintre lumea materială şi cerul spiritual.
Cîntecul – excelenţa unei pronunţări sonore
Ca şi zborul, muzica se produce prin bătaia în aer a unor plane portante, unde succesiunea punctelor de mişcare înseamnă tot atîtea apăsări şi împărţiri care modelează aerul şi îi conduc ductul, smulgîndu-i un timbru, un ton. E un proces ce poate fi recunoscut în orice relaţie dintre partea vibrantă a unui instrument muzical – dintre acel solid – şi atmosfera sonoră de acolo determinată.
Dar vectorul lăuntric al fenomenelor lumii noastre este întoarcerea ei (epistrophé) la spiritul de unde provine (próodos) şi al cărui eflux o întreţine, o însufleţeşte necontenit (propensiunea sau autopropulsia Ochiului lui Dumnezeu). Ceea ce înseamnă că relaţia de determinare dintre cutia de rezonanţă şi efluviul acustic se inversează în ordinea Creaţiei, în sensul că un pattern, o proporţie, o armonie volatilă, care răsună, precede soliditatea materială şi guvernează lucrurile văzute, în chip de esenţă şi de lege a lor. La început a fost Muzica! Cuvîntul care zideşte nu poate să fie o poveste în gînd, ci neapărat o zicere răspicată şi enormă. Iar excelenţa unei pronunţări sonore se numeşte, desigur, cîntec.
În Utriusque Cosmi (1617), Robert Fludd a creionat un monocord progenitor acţionat de o mînă care se desface din nebuloasa Tatălui (din abisul-Abgrund în care Jacob Böhme identificase rădăcina Treimii şi a toate cîte fiinţează). Struna unică a instrumentului coincide cu axa pe care sînt dispuse lumile, cea serafică şi aceea materială a omului, care începe de fapt de la extensia, infinită în dimensiunea lor, a galaxiilor. Variaţiile în tensiunea corzii impun alternarea frecvenţei cu care se vibrează, şi cum această mişcare inundă haosul primordial al elementelor fizice, rezultatul constă în diverse densităţi materiale, deci tipuri de realităţi. La Athanasius Kircher, în Musurgia universalis (1650), Demiurgul acesta acordor – sau Marele Acord – devine un organist: fluxurile luminoase de spirit normativ, care se vor condensa în ipostaza de legi naturale ale unei materii organizate, izbucnesc din tuburile a şase registre organistice, pentru că şase au fost şi zilele cosmice ale Creaţiei. „Harmonia nascentis mundi“ se citeşte în capul imaginii, iar orga ce slobozeşte sevele lămureşte că nu o armonie morală este în joc, sau de pe planşa arhitectului, ci... Muzica – alfa şi omega oricărei armonii.
Iată cît de mare este prezenţa muzicii şi cît de însemnat aportul ei fundaţionist! Tot văzutul care te înconjoară se mişcă şi trăieşte după cîte un dat intern prin a cărui lucrare realitatea respectivă arată aşa cum arată, se impune în jur ori cedează, se transformă şi îmbătrîneşte. Funcţionarea acestui dat – adevărul în exerciţiu! – se aude în muzica pe care o asculţi, ceea ce este un apel mai esenţial şi mai intim decît acela adresat ochiului. Aşa se explică emoţia extraordinară cu care muzica se resimte: un impact absolut singular asupra dispoziţiei tale afective. Fluidul de tonuri este mai consistent, mai activ, mai structurat decît mediul vederii; şopotul lui, cînd se scurge în pîlnia urechii, loveşte de fapt cu ciocanul lui Tubalcain – şi îţi scutură toată fiinţa într-o rezonanţă simpatetică.
Armonia zilelor noastre
Ciocănelul şi nicovala din anatomia urechii stau acolo ca o signatura ocultă a strămoşului Tubalcain, descendentul lui Cain de generaţia a şasea care ar fi fost primul meşter făurar şi totodată, pentru musica humana, figura ei originară. Larma fierăriei ilustrează într-adevăr, în perspectiva muzicii, acea dezordine a începuturilor înăuntrul căreia operează apoi măsura şi progresează plămădirea. Tot într-o forjerie i se va revela şi lui Pitagora cum depinde muzicalitatea de metrica vibraţiei şi de duritatea corpurilor sonogene.
Totuşi, zarva metalelor din fierărie a rămas corelatul istoric al sonorităţii disciplinate, încîntătoare. Vorbim de zgomotele civilizaţiei şi de gălăgia convieţuirii. Astăzi mai mult ca oricînd, fabrica urlă, bunurile cu care ea fericeşte zbiară, strada boscorodeşte şi piaţa cleveteşte. Nici lăutele hipertrofice cu gîtul cît stîlpul flagelaţilor, nici bombardele alungite pînă să emită împunsături de suliţă, nici cimpoiul detestat din care mugeşte desfrîul – cu care Bruegel cel Bătrîn, Hieronymus Bosch şi Erhard Schön i-au înarmat pe demoni, în Iad – nu pot să doară mai tare ca alarmele auto şi de la magazin, ca stratul de claxoane care mai nou dublează covorul asfaltic, ca formaţia restaurantului de la 50 de metri, noaptea, şi subwoofer-ul din portbagaj de la 150! Rockul descărcărilor electrice, jazzul maimuţărind refrenele în improvizaţii şi muzica nouă care înmulţeşte fără saţ componisticile străine de frumuseţea clasică au pesemne şi valoarea unei depăşiri homeopatice a acestui infern acustic care ne caracterizează într-atît. Pentru publicul de rock şi jazz, pentru iniţiaţii serialismului, minimalismului, muzicii indeterminate şi ai laboratorului electroacustic, disonanţele infecţioase şi timbrul lugubru fac cu putinţă o armonie de ordin superior. Este şi singura care poate reda condiţia insului de azi: melancolia postmodernă, spaimele vieţii fără Dumnezeu, Strigătul lui Edvard Munch pe care-l auzi şi în procesele vitale, şi în persistenţa pietrei de zid.
La fel cum noaptea, oricît de neagră şi statornică, nu stinge piatra unghiulară a unui viitor răsărit, civilizaţia ne rezervă vocaţii spirituale în cele mai artificiale şi „inutile“ dintre născocirile ei. Ca această posibilitate nesperată de la frivolul „mp3“ – să luăm cu noi muzica, pe drumurile şi rătăcirile noastre. N-o s-o mai ascultăm doar acolo unde cele ce se aud lipsesc, acasă şi la spectacole, ci cu adevărat „la faţa locului“, din gura statuilor, a lunii pline, a ţărmului şi a piscului cu arbori cosmici. O exorcizare în ultimul moment, pentru a nu trăi cîntecul lebedei! Căci celălalt mare totem din bestiarul muzicii şi al timpului, cerbul, ia în gură apă din izvorul vieţii şi o varsă în vizuina şarpelui, scoţîndu-l la lumină şi zdrobindu-l.
Codrin Coman este dr. în filozofie. Cea mai recentă carte publicată: Harmonia Mundi, o încercare în esenţa muzicii, ediţia a II-a, revăzută şi adaugită, Editura Grinta, 2009.