Cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste să ne apropiem!

Duminica Orbului ne-a prins anul acesta în Thasos, nu la vot. Ca buni creștini de duminică, am trecut și pe la biserică, dar slujba era deja pe final la 9,30. Ne-am bucurat că părintele nu a predicat, probabil pentru a evita tîlcuirea versetelor referitoare la orb: Învățătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb / Iisus a răspuns: nu a greșit nici el, nici părinții lui, ci pentru a se arăta în el lucrările lui Dumnezeu. Însă la finalul slujbei, înainte de a împărți antidoron, adică anafura, ne-a urat kalo kalokairi, adică o vară frumoasă, dar a adăugat sapiențial fără păcate, căci vara omul cam uită de Dumnezeu și nu prea mai are frică de El. Nicio­dată nu ne-am gîndit că vara scade frica de Dumnezeu. Ne-am adus aminte de un prieten al nostru care nu înțelegea de ce dau buzna creștinele vara la spovedanie și acum, prin prisma celor spuse de părinte, am înțeles și noi ce voia să spună.

În fine, după slujbă, am luat cu noi o butelcă de cinci litri de vin vărsat din zona Fanos, nordul Greciei, ne-am urcat în barcă și ne-am avîntat orbește în apeiron (nemărginitul) mării. În momentul în care nu se mai zărea nici un mal, ci doar apeiron-ul mării, am ancorat și am început simpozionul nostru. Pesonajele noaste sînt: Cristi (Cr.), pentru care iadul este rezultatul voinței și libertății noastre, Ion (I.), pentru care iadul este despărțirea de dragostea lui Dumnezeu, Mihai (M.), pentru care iadul e mai mult creația fricii maladive a oamenilor, și Clement (Cl.), pentru care iadul este locul unde Dumnezeu nu este.

Cr.: Dragi simpotes, rupți de lume, vom încerca să abordăm radical subiectul fricii din punct de vedere teologic și cred eu cel mai important e să explicăm ce înseamnă frica de Dumnezeu (phobos Theou), despre care Scriptura spune că este începutul înțelepciunii. Pentru marii teologi ai Bisericii, frica de Dumnezeu nu are legătură cu spaima, teama de pedeapsă din partea Lui, teama că ai greșit față de El, ci exprimă o stare de reverență, o atitudine liturgică de reverență a omului față de Făcătorul lui. Expresia robul Domnului (doulos tou Kyriou) nu înseamnă că sîntem niște sclavi care tremură de frică în fața Stăpînului. Din păcate, imaginea falsă a lui Dumnezeu ca teroristul nr. 1 bîntuie și pe la noi.

I.: Pany ge! În Scriptură, în textele Părinților, în cult, termenul rob exprimă atitudinea liturgică a creației în relație cu Dumnezeu și nu are semnificație negativă. Vasile cel Mare numește întreaga creație roabă. Este vorba de vocația liturgică a omului, de atitudinea ontologică corectă de a se închina Creatorului, nu de o supunere orbească, irațională. Această închinare e logiki latreia, slujire înțelegătoare, după Părinții Bisericii. E drept, phobos-ul implică neliniștea, angoasa. Interesantă este etimologia phobos-ului, de fapt a verbului phebomai care vine din indo-europeanul bheg = a evada, a se îndepărta, ceea ce în slavona veche a dat bezati, care înseamnă a fugi. Totuși, phobos-ul sugerează și o stare normală de reverență, de admirație, de respect. Nu este tromos, care exprimă o stare de spaimă, de teroare.

Cl.: Vă rog eu să lăsăm abstracțiunile astea. Frica este un sentiment clar de teamă, panică, spaimă. Vezi ceva și fugi! Mai aveți puțin și dați în damblaua lui Anania, care, pentru a ameliora criticile feministe, a tradus și pe gyni ina phobeito ton antra, prin femeia să se înfioare de bărbat!!! A zis bine ce a zis. Total de acord cu ce spune, numai că acolo apostolul Pavel spune clar, fără echivoc: femeia să se teamă de bărbat sau să-i fie frică de bărbat.

M.: Frica e frică. Fie ea frică de oameni, fie frică de Dumnezeu. Toate religiile se bazează pe frică, iar fără exploatarea fricii, bisericile ar fi goale. Frica de Dumnezeu, frica de pedeapsa lui Dumnezeu, frica de iad sînt armele forte ale așa-zi­șilor predicatori ai Domnului. Evident, este o metodă eronată, pentru că, de vreme ce se spune că Dumnezeu este iubire, atunci frica nu mai are rost. Cum să fie frica începutul înțelepciunii, cînd acest sentiment aduce în om o groaznică stare de iraționalitate? Eu nu cred că Dumnezeu vrea să ne fie frică de El. Falanga popească își dorește acest lucru, pentru a ține în frîu masele. Pedepsele iadului, cazane cu smoală, vămile văzduhului nu sînt decît povești popești grobiene care induc oamenilor sentimente înjositoare, cum ar fi frica, spaima, teroarea, care duc de diferite maladii, cea mai cunoscută fiind schizofrenia.

Cl.: Foarte corect! Toate faptele bune care au la bază frica de Dumnezeu, după mine, sînt nule. Iacă, am luat la mine un bilețel să vă citesc ceva de la Grigorie de Nyssa: Căci aceasta este cu adevărat desăvîrșirea, a nu te despărți de viața rea ca un rob de frica iadului, nici a face binele pentru nădejdea răsplatei ca într-un negoț și schimb, ca niște negustori ai vieții virtuoase, ci, privind dincolo de toate, chiar și de cele prin nădejde făgăduite, a se considera înfricoșătoare numai căderea din prietenia lui Dumnezeu. Iadul e locul sau starea unde Dumnezeu nu mai este.

I.: De acord! Ioan Damaschin spune ad litteram că Dumnezeu nu pedepsește la iad pe cineva în veacul ce va să fie, ci fiecare se face pe sine primitor al împărtășirii de Dumnezeu. Împărtășirea de Dumnezeu este hrană, iar neîmpărtășirea de Acesta este iadul. Vorbim de o ruptură de dragostea lui Dumnezeu. Maxim Mărturisitorul ne arată că prietenii lui Dumnezeu Îl văd și sînt cuceriți de o plăcere dincolo de gînd, în timp ce aceia osîndiți la iad nu pot să-L vadă și trăiesc într-o durere de nespus.

M.: Păi, și ce legătură are dragostea cu frica? Unde e dragoste nu mai e frică. Tot Nyssanul spunea că vrea să fie prieten cu Dumnezeu fără să se teamă de chinurile iadului sau să aștepte răsplata raiului. E clar că pentru el frica, fie ea și frica de Dumnezeu, este o atitudine existențială greșită față de Dumnezeu. Părinții neptici ne spun că frica izvorăște din mîndrie și posesie, pentru că omului smerit nu-i e frică că pierde ceva. Și ca să vă lămuresc, iacă ce spune un mare scriitor, excomunicat de preanecuvioșii popi, Kazantzakis, prin gura personajului lui din Sărăcuțul lui Dumnezeu, Francisc: Doamne, dacă te iubesc pentru că trebuie să mă pui în rai, trimite îngerul tău cu o suliță ca să-mi închidă ușa; dacă te iubesc pentru că mă tem de iad, aruncă-mă în iad; dar dacă te iubesc pentru Tine, numai pentru Tine, deschide-Ți brațele și primește-mă!

Cr.: Atenție mare! Frica de Dumnezeu nu este un simplu sentiment, ci o atitudine liturgică, așa cum am spus la început. La această frică se referă textele biblice, liturgice și patristice, anume la poziția liturgică de plecăciune în fața măreției lui Dumnezeu. Aceasta este frica de Dumnezeu, o frică ce ajută omul în primul stadiu să ajungă la prietenia cu Dumnezeu, după cum ne spune Maxim Mărturisitorul. Dacă tot ați intrat pe făgașul citatelor, vă dau și eu unul de la teologul iubirii dumnezeiești, Simeon Noul Teolog, care scrie că frică în iubire nu se află deloc, dar nici fără frica de Dumnezeu iubirea nu rodește în suflet.

Cl.: Greu să înțeleg cum frica se preface în iubire, dar dacă este vorba de acea reverență în fața atotputernicului Dumnezeu, fie, accept explicația, dar să nu mai fie numită frică, pentru că stîrnește mare confuzie. Dumnezeu nu are nevoie de oameni fricoși, terorizați, chipurile, de chinurile iadului, ci are nevoie de oameni curajoși, raționali, fermi și demni. Curajoși chiar și în a se îndoi de El! Aduceți-vă aminte de atitudinea demnă a lui Antonie cel Mare, după ce s-a simțit părăsit în marile lui ispitiri din partea demonilor, mă refer atunci cînd l-a certat pe Dumnezeu.

I.: Aș conchide eu scurt și cuprinzător. Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, adică primul pas către prietenia cu Dumnezeu, atunci cînd vorbim despre atitudinea rațională liturgică de reverență în fața Creatorului, nicidecum cînd e vorba de sentimentul irațional al fricii omului; și nicidecum o supunere orbească irațională. Și da, sînt de acord, poate că ar trebui să o numim reverență sau plecăciune în fața lui Dumnezeu și nu frică de Dumnezeu.

Am ridicat ancora și am pornit să facem un tur al insulei pe mare. Orografia uluitoare a insulei, așa cum se înfățișa ea de pe mare, ne mărturisea tăcut măreția Creatorului într-o Liturghie cosmică și răscolea în noi un simțămînt profund de plecăciune în fața Lui: Cu frică de Dumnezeu și cu dragoste să ne apropiem! 

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. IV, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2016.

Foto: wikimedia commons