Cu duioşie

Am început să mă împrietenesc cu kitsch-ul după ce l-am cunoscut pe poetul Cristian Popescu, în anii ’90. Adică oricum desenam obiecte casnice, mese cu resturi de la micul dejun, căni, pahare de ouă etc. Dar încă nu știam ce fac, iar limbajul plastic era unul serios, profesionist, desenam așa cum am învățat. Observasem deja că nu îmi plac atît de mult naturile statice aranjate și că trebuie să vînezi, să observi momentul cînd singure obiectele se așază, în legea lor, între ele ca și cum nu le-ar vedea nimeni.

Cristian Popescu se uita cu înțelegere și duioșie la kitsch, vedea cît de gingaș poate fi, cît de lipit de sufletul omului. Asta am înțeles eu și am învățat să desenez, fără să-mi fie rușine, obiectele din casa mea, bibelourile, lucrurile de mînă, și nu mi-am mai bătut capul cu faptul că am o voce mică, potrivită la urma urmei acestor subiecte minore.

Și am început să și desenez altfel, mai șleampăt, mai puțin mîndru, poate mai puțin profesionist chiar. Am început să colecționez obiecte, lucruri de mînă. Să văd lucrurile de mînă, cusăturile, ca pe mesaje pe care niște femei mi le-au trimis prin timp, artiste avant la lettre, săracele (dacă se poate spune așa). Nu mă mai interesează de mult „marile teme“ ale artei, m-am mutat în lumea asta domestică și kitsch.

Dacă te apropii cu încredere și interes sincer de obiectele kitsch, barem cele care locuiesc o casă de om, ele îți povestesc despre viețile oamenilor care nu mai sînt. Cei care le-au cumpărat, le-au șters de praf, le au folosit sau le-au pus în vitrine. Mici lucruri mai mult inutile (Nippsachen), dar atît de folositoare!

Am pus și la școala studenților, în loc de naturi statice clasice, serioase, veselă din Banat, păretare, bibelouri. M-am gîndit că simt o încurajare în prezența lor, hai că viața poate fi trăită! Poate că toate aceste obiecte pe care le-am strîns sînt un fel de kitsch soft, care mai este și moștenirea mea bănățeană (cu ele am venit și îmi fac locuirea posibilă în București).

Dar nu mă refer, atunci cînd mă gîndesc la kitsch, la muzica mitocănească, la treningul din fîș, fața de masă de mușama, vasele de plastic, în general plasticul de Obor pe care-l consider agresiv. Un kitsch hard.

Colecțiile mele sînt kitsch. Dar nu văd de ce m-aș speria. Par să fie artă degradată, artă mică, obiecte care se vor artă și nu reușesc să fie, artă accesibilă sau ceea ce ține loc de artă în căminul mic burghez? Nu știu, ele vin peste timp, de la generații de oameni (de mic-burghezi, așa este) pînă la mine. De la rudele mele, de la bunici, de la mătuși, de la vecine sau de la femei care puteau să-mi fie bunici, mătuși etc. Cu care empatizez.

Am o colecție mare de lucruri de mînă. Nu sînt cine știe ce dantele prețioase, mai degrabă sînt exerciții (am văzut colecții extraordinare de „samplers“), cusături modeste, simple bucăți de pînză, dar cusute cu atîta grijă și bucurie. De-a dreptul artistice. Mai am nasturi mulți din orice nu era plastic, colorați și cu detalii fine. Am căni de porțelan, diverse, mă dau în vînt după cele Villeroy & Boch vechi. E adevărat că aș prefera să nu le cumpăr, ci să vină la mine cu povestea lor cu tot, de la tanti Czundel, de la Mona, de la tanti Pușa.

Chiar și arta contemporană re­cu­noaște uneori căldura kitsch-ului și-i permite accesul în instalații, obiecte, desene etc. Atîta vreme cît exprimă adevărul cuiva. O voce mică are un rost, așa cum artiștii de liga a doua, de planul doi, au un rost. Ei sînt fundalul pe care se văd artiștii mari, cei care modifică peisajul artei în epoca lor, cu temele lor majore, cu vocile lor dramatice. În concluzie, ce să știu eu despre ­kitsch?! Că îmi place kitsch-ul soft, cel care îmi face locuirea/viața mai ușoară, lucrurile de mînă, obiectele vechi etc. pe care le consider oneste și modeste. Și nu îmi place kitsch-ul hard, strident și agresiv, ca manelele sau hipsterii care își conduc bicicletele scumpe pe Calea Moșilor, pe trotuar, printre pietoni. Gen. 

Stela Lie este grafician şi artist vizual.