Cu Dilema prin București
I-am rugat pe colegii mei, dilematici, să-mi scrie, pe scurt, ce le place din ce e nou (şi nu numai) în Bucureşti. (I. P.)
Marius CHIVU
Îmi plac clădirile recondiţionate: fabrica de textile Adesgo devenită Club Fabrica sau Metropolis Center construit într-o fostă tipografie sau The Ark. Din păcate, au dispărut Moara Dîmboviţa şi multe altele, făcînd loc unor mall-uri sau clădiri de birouri sau zone rezidenţiale care oricum n-au cine ştie ce personalitate arhitecturală, asta cînd nu arată de-a dreptul îngrozitor. Nu vi se pare că cele mai multe clădiri noi din Bucureşti arată foarte urît!? Cine sînt acei arhitecţi? Căci, dacă m-aţi întreba pe mine, de vină pentru ororile dîmboviţene nu sînt doar primarii care aprobă demolări, ci şi arhitecţii care construiesc în loc. N-am auzit pînă acum ca un arhitect să fie sancţionat de către Ordinul Arhitecţilor. Poate ar fi timpul.
Stela GIURGEANU
Nu e un loc „preferat“. Doar trebuincios. Stricat, demolat, reconstruit, declarat ilegal, iar dărîmat, iar construit, pus la dreapta, mutat la stînga – s-a întrupat în sfîrşit. Acum n-are doar acoperiş: ci şi scară rulantă şi lift. La parter, produse tradiţionale. Într-o parte, brînza de Sibiu, caltaboşi, tobă şi cîrnaţi. În alta, dulciuri de Hunedoara. La etaj, de la cartofi la papaya; în centru, la un separeu, murături şi hrean; la altul, de la nuci la năut prăjit. E Piaţa Crîngaşi.
Andrei MANOLESCU
Eu observ că de la o vreme au început să apară tot felul de cîrciumioare noi de cartier în care să nu-ţi fie silă sau ruşine să intri. Poţi să mănînci o pizza şi să bei o bere fără să te mai deplasezi pînă în centru. Am mai remarcat şi că formaţiile exotice şi colorate de muzicanţi ambulanţi, venite de obicei de prin America de Sud, nu mai cîntă doar în Piaţa Universităţii, ci şi pe lîngă Piaţa „Nicolae Grigorescu“, fostă „Sălăjan“, chiar alături de tanti Marghioala care vinde usturoi pe funie. Se adună şi acolo lume în jurul lor, iar senzaţia care se creează e de voie bună şi frăţie mondială. Trăiască descentralizarea internaţională!
Matei MARTIN
E locul meu preferat de întîlnire, încă de pe cînd eram student. Şi încă mi se pare cel mai fresh club din Bucureşti. În fiecare seară se întîmplă cîte un miracol mai mic sau mai mare. Cel mai mare l-am păţit acum vreo opt ani. Era festival de jazz, iar eu stăteam singur şi trist în club, la o masă, supărat că n-am putut să-mi cumpăr bilet la concertul cu Duke Ellington Orchestra. Tîrziu în noapte, cînd clubul se golise deja, au apărut, binedispuşi şi însetaţi, cei pe care îi adoram. Şi-au comandat de băut. S-au împărţit grupuri-grupuleţe pe la mese. Şi-au început să cînte. A fost concertul meu privat. Au cîntat doar pentru mine şi pentru barman. S-a întîmplat la Green Hours.
Patricia MIHAIL
Pot să enumăr oricînd, fie şi abia trezită din somn, ce nu îmi place la/în Bucureşti. Dar e prea la îndemînă să vezi doar „urîtul“. Aşa că următoarele cuvinte sînt dedicate celor care strîmbă din nas cînd aud că sînt din Bucureşti: îmi place să mă plimb pe Calea Victoriei, să văd piese minunate la Teatrul Act, să mă opresc la Sala de Lectură – să răsfoiesc o carte, un ziar şi să mă bucur de cele mai bune cornuleţe de casă –, să-mi amintesc de concertele de la Sala Mică, delicată, a Ateneului, să fac stînga pe lîngă Capşa, să trec pe lîngă Palatul Şuţu, să beau un ceai delicios la etajul 1 al Librăriei Vasiliada, şi primăvara, cînd înfloreşte cireşul japonez din Grădina Botanică, să stau la umbra lui şi să mă gîndesc la... ce e frumos în Bucureşti.
Adina POPESCU
Îmi plac străduţele din zona parcului Grădina Icoanei, străbătute la pas, seara tîrziu, mai ales că în ultimii ani au suferit o remarcabilă metamorfoză. E drept că mi-au fost dragi dintotdeauna, chiar şi atunci cînd erau prost luminate, tăcute şi pustii; în serile de iarnă pe aici mergeam cu tatăl meu cu sania, în cele de primăvară purtam tot cu el primele mele discuţii existenţiale, pe Dumbrava Roşie sau pe Salcîmilor. Atunci erau doar un decor, acum însă au prins viaţă. Casele puse în valoare de lumini discrete, cafenelele, curţile din care auzi rîsete şi clinchet de pahare, mesele pe care le vezi din stradă şi te îmbie să stai la taclale, bistrourile cu aparenţele lor interbelice, toate acestea îţi evocă un tîrg tihnit care îşi etalează bunăstarea (oare nu aşa ar trebui să arate Bucureştiul?). Paşii tăi pe caldarîm sună altfel. Păcat că n-ai loc să te plimbi de maşini parcate aiurea, pe trotuare!
Iaromira POPOVICI
Spitalul Colţea, renovat; Mînăstirea Stavropoleos, restaurată; Cărtureşti; librăriile Humanitas, Dalles şi Anthony Frost; magazinul şi locul de închiriat filme Music Box; magazinul Boribon; restaurantul Shift; toate noile spaţii verzi (chiar dacă nu întotdeauna inspirat plasate); noile bănci, genul nerustic (pe vremea lui Ceauşescu, cînd nu erau bănci, mereu sufeream că nu aveam unde să stau); ceainăriile şi magazinele de ceaiuri; magazinele neconvenţionale şi avangardiste gen Boarders; magazinele şi locurile de închiriat biciclete; The Ark; magazinele de decoraţiuni interioare, de pildă Sarra Blu; cu ruşine recunosc, mall-urile, gen AFI Center sau Sun Plaza (strict şi asumat exact pentru ce reprezintă ele şi mai ales pentru filme).
Ana Maria SANDU
În studenţie am locuit aproape de centrul vechi. Am bătut străduţele Lipscaniului în sus şi-n jos, la toate orele posibile din zi şi din noapte. Nu era mare lucru, dar visam cu ochii deschişi la momentul în care cîrciumi frumoase ne vor face cu ochiul de la parterul caselor misterioase şi dărăpănate. A fost un timp cînd am călătorit în căutarea lor la Praga, la Paris, la Barcelona sau la Berlin. Acum toate sînt aici, atît de aproape. Nu-ţi rămîne decît să te hotărăşti în care dintre „locantele“ înşirate ca mărgelele pe aţă vrei să intri.
Simona SORA
Unul dintre locurile în care mă simt cu adevărat bine, în Bucureşti, este Clubul Ţăranului de pe Monetăriei. La concerte, la filme, la mese rotunde, la lecturi publice, chiar şi la lansări de carte, Clubul Ţăranului este un „loc de loc“, în care tonul e întotdeauna mai potrivit ca în alte părţi, oamenii se armonizează şi atunci cînd distonează, fiţele (mai ales cele intello) se dizolvă într-o convivialitate care nu poate fi decît a locului, numit aşa, oximoronic şi de neuitat.
Dan STANCIU
Mai sînt cîteva prin oraş, neştiute, anonime, încă la adăpost. Nu vi le spun, ar trebui să le descoperiţi singuri, umblînd la pas, fără ţintă. Pe străzi laterale, scurte sau prea înguste pentru traficul greu. Ferite de larma şi zarva atotprezente. Locuri unde mai poate foşni un copac, unde mai stăruie un fel de linişte, unde n-ai altă treabă decît să fii pieton. Zone libere de consumism.
Mircea VASILESCU
Am „devenit“ bucureştean în studenţie, la începutul anilor ’80. Începuse penuria generalizată şi Ceauşescu voia să facă economie de energie. Seara, oraşul se retrăgea în beznă. Probabil că am rămas cu frustrarea asta: n-am putut descoperi, în tinereţe, oraşul, decît la lumina zilei. N-am putut să spun, vorba şlagărului de odinioară, „hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea“. Aşa încît acum îmi place să-i văd luminile. Îmi place să trec seara – fie şi în graba maşinii – pe Calea Victoriei şi să zăresc firmele luminoase. Îmi place cum s-a desenat cu fascicule de lumină pe clădiri vechi şi impunătoare. Îmi place că, după căderea serii (şi a liniştii), Bucureştiul e „mai oraş“ decît ziua.
Luiza VASILIU
Nu daţi cu piatra, mie îmi place Lipscaniul. Nu Lipscaniul vechi, ci Lipscaniul nou. Adică vechi-nou. Mă simt bine în dezordinea de-acolo, ştiu unde se poate bea o bere cu grepfrut sau un pahar de Bordeaux corect, ştiu unde să văd o piesă de teatru, unde să mănînc o şarlotă şi de unde să-mi cumpăr o broşă. Întreaga zonă e un şantier vesel cu baruri, restaurante şi magazine. Sigur, ar putea arăta mult mai bine, dar pînă atunci, mă mulţumesc cu atît.