Cu cotă sau fără cotă?

11 noiembrie 2010   Tema săptămînii

Sistemul de cotă reprezintă obligaţia angajatorilor ca un anumit procent din personal să fie persoane cu dizabilităţi, obligaţie impusă atît angajatorilor din sectorul public cît şi din privat, în special celor care au peste un anumit număr de angajaţi. Cel mai adesea, nerespectarea acestor obligaţii atrage sancţiuni pecuniare asupra angajatorilor, iar fondurile strînse sînt utilizate pentru servicii de recuperare sau reintegrare socio-profesională pentru persoane cu dizabilităţi. 

Sistemul de cotă s-a dezvoltat după Primul Război Mondial, Germania fiind printre primele ţări care au introdus astfel de prevederi, urmată de multe dintre ţările europene. Modelul pleacă de la prezumţiile că fără obligaţii prevăzute de lege pentru angajatori, aceştia nu vor oferi locuri de muncă persoanelor cu dizabilităţi din cauza productivităţii reduse; şi persoanele cu dizabilităţi nu pot concura liber pe piaţa muncii. Aceste prezumţii au fost criticate de mişcarea activistă a persoanelor cu dizabilităţi, iar sistemul de cotă a fost considerat stigmatizant pentru că se concentrează pe ideea de incapacitate şi dependenţă. Mişcarea activistă vorbeşte de non-discriminare şi drepturi civile şi a influenţat politicile publice din SUA (Americans with Disability Act, 1990) şi Marea Britanie (Disability Discrimination Act, 1995). Această abordare consideră că persoanele cu dizabilităţi pot concura în mod egal pe piaţa muncii cu condiţia ca mediul social să nu creeze bariere (disabling environment), simultan respingînd discriminarea pozitivă a programelor de tip cotă. 

Impactul mişcării de drepturi civile a fost important, dat fiind că atît la nivelul UE cît şi la nivelul statelor membre a fost adoptată legislaţie antidiscriminare. Însă sistemul de cotă a fost păstrat în multe dintre state, în special în cele precum Germania, unde constituţiile naţionale pun accentul pe drepturi pozitive. OECD observă că alegerea între modelul bazat pe antidiscriminare şi modelul de cotă are la bază mai degrabă diferenţele culturale şi de atitudine. Astfel, în ţările scandinave şi anglo-saxone, obligaţia impusă de la nivel central (sistemul de cotă) nu este considerată potrivită sau eficientă, în timp ce în Europa continentală astfel de politici sînt bine conturate. În ce priveşte eficienţa, nu s-a dovedit însă că unul sau altul dintre cele două modele au dus la rezultate mai bune. Ratele cele mai ridicate de ocupare pentru persoanele cu dizabilităţi se înregistrează în ţări care au optat pentru alt model, nu cel de cotă. Totuşi, diferenţa este minoră faţă de ţările cu o implementare bună a sistemului de cotă, ca Germania şi Franţa. De asemenea, se ridică întrebarea dacă în statele care au sistem imatur de protecţie socială, precum cele din Europa de Est, abolirea sistemului de cotă ar duce la rezultate mai bune. 

Întrebarea este cu atît mai relevantă cu cît implementarea sistemului centrat pe drepturi civile se bazează în mare măsură pe o justiţie eficientă, iar majoritatea ţărilor în tranziţie nu au încă acest sistem suficient de consolidat. Nici organismele administrative înfiinţate pentru combaterea discriminării nu sînt încă eficiente. În România, de exemplu, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a dat, de la înfiinţarea sa pînă în prezent, nici o decizie de penalizare a unui angajator pentru discriminare la angajare a persoanelor cu dizabilităţi, deşi nivelul de discriminare constatat prin studiile aceluiaşi consiliu este îngrijorător de ridicat. 

În România există peste 17.000 de angajatori cu peste 50 de angajaţi, pentru care sistemul de cotă este obligatoriu. Aplicarea sistemului duce, teoretic, la rezervarea a cca 140.000 de locuri de muncă pentru persoane cu dizabilităţi. În prezent însă, numărul de persoane cu dizabilităţi angajate este de cca 29.000 în total, incluzînd persoanele care lucrează în firme mici sub 50 de angajaţi. Dacă am considera că toate aceste persoane ar fi angajate în sistemul de cotă – ceea ce nu este conform cu realitatea – ar reieşi o rată de ocupare a locurilor rezervate de sistemul de cotă de 15%, oricum cu mult sub nivelul din Franţa (67%), Germania (57%) sau Polonia (33%). Se observă că angajatorii nu răspund aşteptărilor politicilor publice şi evită angajarea persoanelor cu dizabilităţi, preferînd să achite penalităţile. 

În acest context, se pune întrebarea dacă România ar trebui să continue sau nu cu sistemul de cotă. Rezultatele sînt slabe. Alternativa însă nu garantează rezultate mai bune, deoarece problemele mai profunde ale României, de guvernare şi atitudine publică vor submina orice sistem. Nu putem aştepta rezultate mai bune atîta timp cît angajatorii nu îşi asumă oarecare responsabilitate socială dincolo de evenimente de PR. Vocea persoanelor cu dizabilităţi este factorul ce determină schimbarea celorlalţi, dar pînă în prezent nu a fost auzită. Pînă vom avea o mişcare civică a acestora, vom vorbi în continuare de rata de neşcolarizare de 7 ori mai mare în rîndul lor. Vom vorbi de abandonarea timpurie a şcolii de două ori mai frecventă şi de o rată de ocupare pe piaţa muncii de 12%, faţă de 70% pe acelaşi eşantion de vîrstă în populaţia generală, şi faţă de 50% media din UE.

Suzana Dobre este director executiv și expert în politici sociale la Societatea Academică din România.

Mai multe