„Cu cît are mai multe poveşti, cu atît e mai valoros“
- argument -
Irina Nicolau spunea, într-un interviu din anul 2000: „Un obiect are valoare în momentul în care are o poveste. Cu cît are mai multe poveşti, cu atît e mai valoros. Am mai povestit eu despre o doamnă care mi-a arătat, la un moment dat, un pat de alamă, zicîndu-mi: «Uite, în patul acesta m-a născut mama, am dormit toată viaţa în el şi o să mor în el.» Obiectele nu sînt atît de inocente precum credem noi, dimpotrivă, cred că ţin minte tot. Materia are o memorie a ei – există şi teorii în sensul ăsta. Mă simt extrem de ataşată de obiecte şi, recent, chiar am întrebat pe cineva dacă crede că în Paradis există obiecte.“
Şi avea mare dreptate. Nimeni nu poate trăi izolat de obiecte. Şi nici indiferent. Ne împărţim amintirile, ne ajută să ne conservăm memoria şi sentimentele. „Ce brăţară frumoasă ai!“ îmi spune cineva, la un moment dat. Şi imediat simt nevoia să-i spun povestea noastră întreagă. Cînd am văzut prima dată bucata aceea de argint bătută cu pietre, la mîna mătuşii mele, nu aveam mai mult de 8 ani. Plecaserăm împreună într-o vacanţă la mare, la Constanţa, şi locuiam la nişte rude îndepărtate. Familia la care am stat avea o fată de vreo 20 de ani. Nu mai ştiu nimic despre ea, nici măcar cum o cheamă. Dar n-am uitat niciodată că primise brăţara aceea de la un logodnic vaporean rus, cu care se certase de curînd. I-a dăruit-o mătuşii mele doar ca să n-o mai vadă prin preajmă şi să sufere în continuare din cauza amorului pierdut.
Brăţara a ajuns la mine peste cîtva timp, cînd am împlinit 16 ani. Mi-e în continuare foarte dragă şi mi se pare cea mai valoroasă brăţară de pe pămînt, deşi ştiu de la un bijutier la care am dus-o cîndva, să-i repar închizătoarea, că nici măcar nu e chiar din argint, ci din aramă suflată. Asta chiar nu contează.
M-am gîndit de atîtea ori, cînd am purtat-o, la băiatul îndrăgostit, de peste mări şi ţări, la îndepărtata Rusie, unde un meşter necunoscut a făcut-o, la vaporul pe care a călătorit ca să ajungă, printr-un mare ocol, în cele din urmă, la mine. Ne leagă multe, am privit-o minute în şir în timpul examenelor, am umblat împreună prin lume şi ne ţinem încă bine una de alta, ca nu cumva să ne rătăcim.
În dosarul acestui număr am colecţionat poveşti mici, dar preţioase, despre lucrurile la care ţinem. Şi pe care le-am învestit cu puteri sentimentale uriaşe. Jocul a fost ca fiecare dintre cei care au scris să aleagă un singur obiect drag, pe care l-au avut, l-au găsit sau l-au pierdut. Cel mai drag dintre toate. S-au înşirat, ca mărgelele pe aţă: o biblie King James, nişte sandale, un inel, o lansetă, un urs de lemn, două caiete, un scarabeu şi multe altele. Descoperiţi-le poveştile!