Cu cine se asociază statul român?

9 iunie 2007   Tema săptămînii

Vreau să spun cîteva lucruri despre Institutul Cultural Român, ca să înţelegeţi perspectiva din care mă refer la tema întîlnirii noastre. ICR este o instituţie a statului român care are drept menire să exporte cultura română în străinătate şi să ofere asistenţă culturală pentru conservarea identităţii culturale a românilor care, din diferite motive, locuiesc dincolo de graniţele ţării, fie că au decis să facă acest lucru, fie pentru că, prin schimbarea graniţelor de-a lungul istoriei, formează o minoritate rămasă în afara graniţelor, în alte state din jurul României. Perspectiva pe care o au occidentalii asupra colaborării dintre capitalism, societate şi stat diferă destul de mult de situaţia românească. Comunismul a fost cel mai mare distrugător de instituţii şi societate din istoria umanităţii, în general. Aşa că, se construieşte, practic de la zero, sau cînd nu se face de la zero, se pleacă de la o situaţie care a fost profund distorsionată şi trebuie modificate mentalităţile, pentru ca instituţiile să funcţioneze, şi trebuie importate instituţii occidentale, dar pe un fond neclar. Instituţiile se construiesc, dar se construieşte şi capitalismul. Ceea ce înseamnă că punctul de vedere de la stînga capitalismului care caracterizează succesele occidentale nu este valabil în România, unde capitalismul este văzut ca un factor important de progres şi de stabilitate socială. Pentru ICR, cînd se pune problema mecenatului, apare întrebarea: cu cine colaborez, pentru că instituţia capitalistă cu care colaborez îşi pune amprenta asupra mea. ICR fiind o instituţie a statului, trebuie să fie atentă cu cine colaborează. Şi atunci întrebarea este: colaborează cu capitalişti români, sau nu? ICR este foarte temător să colaboreze cu capitalişti români pentru că, imaginîndu-ne că Dan Voiculescu - un om care, se pare, a colaborat cu fosta Securitate, dar care este un om activ în politica de astăzi - ar fi dorit să finanţeze programe ale Institutului, nu am fi mers cu el. Am fi mers cu Dinu Patriciu? Greu de spus. Pentru că Dinu Patriciu are o poziţie faţă de actualul Guvern şi are interese în politică. Ca atare, a merge cu Dinu Patriciu ar fi fost ceva stînjenitor. Şi atunci, cu cine mergem din capitalul românesc? Răspunsul este cu nimeni. Pentru că deocamdată este imprudent pentru instituţii ale statului român să se asocieze cu capitaliştii de succes din România. Şi atunci, în mod normal, ar face-o cu multinaţionalele. Dar şi aici este aroma României. Avem o legislaţie uneori foarte stranie. Veţi fi uimiţi dvs., din Occident, să auziţi în ce mod relaţia unui institut al statului român cu o multinaţională poate rezolva probleme de legislaţie. Legislaţia română interzice instituţiilor plătirea transportului unei persoane din străinătate în România. Permite plata transportului din România în străinătate şi din străinătate în străinătate. Ce face ICR atunci cînd organizează o conferinţă la Bucureşti? Minte în atribuirea acestor fonduri. Spune că le foloseşte în alt fel, dar le foloseşte pentru transport, pentru că trebuie atins acest obiectiv. E o situaţie tristă şi care nu va putea fi depăşită decît în momentul în care legislaţia va ţine cont de nevoile reale ale instituţiilor. Pînă în acest moment nu s-a întîmplat acest lucru. Un alt exemplu, la fel de straniu, este acela că legea românească se ambiţionează să nu poată plăti un avans mai mare de 30%. Mai mult, cere ca acest avans să fie însoţit de o scrisoare de garanţie. Ce înseamnă asta în termeni practici? Înseamnă că eu, care vreau să închiriez o sală în străinătate ca să ţin un mare concert, care este în interesul ţării şi al menirii mele de institut cultural, îi dau 30% partenerului meu cu care conversez amplu ca să-l conving, deşi el vrea 50%, şi îi cer şi o scrisoare de garanţie. Adică banii pe care eu îi dau avans sînt blocaţi în bancă pînă în momentul în care se încheie acţiunea. Dacă am o acţiune care se desfăşoară pe mai multe luni, cu un sistem complex de închiriere de săli, de publicitate ş.a.m.d, şi pentru toate astea sînt prevăzute avansuri, eu, de fapt, blochez avansurile pe care le dau după 3-4 luni, sau cînd e vorba de proiecte ample, un an de zile. Nici un occidental - pe bună dreptate - nu va accepta acest lucru. Cum reuşesc totuşi să fac acţiuni? ICR - instituţie a statului român, cu această menire precisă şi cu buget votat de Parlament pentru acest scop - se poate descurca numai cu ajutorul capitaliştilor de pe piaţa românească, care nu sînt români, ci vin din zona străină, a multinaţionalelor. Există proiecte de anvergură la care i-aş invita pe capitaliştii occidentali care au interese în România să se implice. Vă dau cîteva exemple. Burse private. Academia Română ar fi interesată să aibă burse private pentru obiective specifice în străinătate. Pentru arheologie, pentru studii umaniste, pentru cercetări de arhive istorice... Există o instituţie a statului român care se numeşte Institutul Limbii Române, care funcţionează în cadrul unei alte instituţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. În sarcina Institutului Limbii Române cade gestiunea lectoratelor româneşti din străinătate. Nu există pentru asta bani, nu există inteligenţă şi viziune pentru a înţelege cît de importante sînt aceste lectorate şi pentru a face ceva cu ele. Dacă firmele mari occidentale şi-ar asocia numele cu finanţarea unei astfel de catedre româneşti în străinătate, la alegere, acesta ar fi un ajutor pe care statul român l-ar primi şi l-ar saluta. Sînt carenţe în arhitectura instituţională a statului român care pot fi suplinite cu un ajutor din zona capitalului privat. În fine, există proiecte ample în care acele multinaţionale care au interese în cercetarea ştiinţifică ar putea să aibă un rol de jucat. Cercetători valoroşi lucrează în condiţii precare. Colegi de-ai lor, care au putut pleca în străinătate, şi-au dovedit competenţa şi au obţinut poziţii semnificative în universităţi sau laboratoare. Or, se poate imagina un institut informal care să funcţioneze pe proiecte bine definite, pe perioade bine definite de timp, în care, cercetători români, cu poziţii în străinătate, să vină cu proiectele pe care ei le au în acele laboratoare să lucreze undeva în ţară cu colegi români, care nu au această posibilitate, dar care sînt competenţi şi pot produce rezultate. Eu cred că acele multinaţionale care au interese în cercetarea ştiinţifică pot în mod consistent să contribuie la acest proiect, asupra căruia încerc de doi ani de zile să atrag atenţia autorităţilor româneşti, cu rezultate mai mult decît mediocre. Lipsesc marile proiecte Exemplul occidental ne este foarte util. Ceea ce cred că unii dintre noi au învăţat în ultima vreme - şi cînd spun ultima vreme mă refer la ultimii 200 de ani de modernizare - este că, dacă modelul într-adevăr ţine de universalitatea acelor instituţii care au încetat să mai fie pur şi simplu occidentale, ele sînt instituţii ale modernităţii - felul în care imporţi aceste instituţii face toată diferenţa. E foarte important să ne modernizăm fără distrugerea tradiţiilor locale, orice ar însemna aceasta, ci punîndu-le la lucru. Acesta este un lucru pe care şi societăţile occidentale într-un fel, acum, în acest ceas al modernităţii, îl descoperă, pentru că ele descoperă acum că ceea ce pe orizontală, ca distanţă dintre Est şi Vest, este raport dintre societăţi moderne şi societăţi în curs de modernizare, în interiorul societăţilor lor, pe verticală, există o anumită dinamică de acelaşi tip între pături mai lente ale societăţii, în privinţa modernizării, şi pături mai rapide. Pentru România, problema este aceea a raportului dintre stat şi privat. Acest raport diferenţiază societatea şi o antrenează în dinamici foarte diferite în funcţie de zona socială în care acest raport funcţionează. O concluzie care se desprinde pentru situaţia românească este aceea că finanţările private sînt de trei tipuri - aş spune - în funcţie de natura legislaţiei şi de gradul de maturizare al instituţiei care primeşte finanţarea. Sînt finanţările private care suplinesc carenţe în legislaţie. Sînt apoi finanţările furnizate în cadrul unei legislaţii aşa-zis normale, în care parteneriatele care se realizează între spaţiul privat şi spaţiul public, în România, sînt perfect comparabile cu cele din Occident, în sensul că, structural, sînt instituţii de acelaşi tip. În fine, al treilea tip, sînt marile parteneriate. Aşa ceva încă nu am văzut în ţară. Un mare parteneriat care funcţionează în ţară este acela dintre zona privată şi zona sportului. Acolo, da. Sînt angajamente private pe termen lung, şi care sînt de fapt motivate de un mare interes de vizibilitate şi/sau de afaceri. Dar un mare proiect, de vizibilitate, pe termen lung între spaţiul privat şi crearea unei instituţii sau consolidarea unei instituţii a statului român, încă nu există în România. Eu invit în continuare pe Microsoft să studieze cu atenţie parteneriatul pentru înfiinţarea acestui institut de cercetare, care să funcţioneze cu proiecte bine definite, pe perioade limitate de timp, între cercetători din străinătate şi cercetători din România, la asta Institutul Cultural Român poate fi un partener, Academia Română poate fi un partener, şi să vedem cum se poate face. Asta ar fi o investiţie puternică şi ar egala în importanţă strategică ceea ce se întîmplă în momentul de faţă din motive de afaceri, între lumea sportului şi lumea investitorilor privaţi. Noi vorbim de o datorie a corporaţiilor, a business-ului faţă de societate. Dar eu cred că prima datorie a afacerilor este să fie viabile. Pentru că, în fond, avem o viziune etatistă asupra afacerilor, luăm afacerile ca funcţionînd precum statele, că există dintotdeauna şi vor exista în continuare. Dar nu este deloc aşa. Orice afacere se dezvoltă în condiţii de risc şi progresează numai dacă cel care o gestionează este inteligent, inovativ şi se pliază în permanenţă, în mod creator, pe toate provocările pieţei. Afacerile nu sînt ca statele. Respect foarte mult afacerile şi nu aş vrea ca această viziune etatistă să se răspîndească şi asupra lor cu această indistincţie între responsabilităţi voluntare ale afacerilor, pe care o aprob cu totul, şi responsabilităţi impuse de stat, care îmi sînt respingătoare.

Mai multe