CSF? NCSF!

Se pare că există o regulă apocrifă conform căreia știrile proaste fac audiență mai mare decît cele bune (trenul care sosește la timp nefiind, în principiu, o știre). De aceea, de îndată ce deschidem ziarul (mai rar) sau televizorul (prea des) aflăm despre: accidentele de pe șosea, prețurile care au crescut, războiul iminent, incendii, COVID, poluare, soții maltratate, acte de corupție, secetă (niciodată simultan cu inundații). Toate, însoțite de imagini cu puternic impact emoțional. Știrile pozitive sînt și ele negative, de genul „coruptul X a fost condamnat cu suspendare”.

E posibil ca, în România, fenomenul să fie accentuat de faptul că, pînă la căderea comunismului, știrile negative erau pur și simplu interzise (cu excepția celor petrecute în lumea capitalistă). Îmi amintesc că, la un moment dat, anunțurile mortuare de la rubricile de mică publicitate erau limitate la un ferpar per decedat. Deși afirmată în doctrina socialismului științific drept principal motor al progresului, critica era permisă exclusiv de sus în jos și numai în situații excepționale (îmi amintesc emoția produsă de desființarea, de la înalta tribună a plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a romanului lui Nicolae Breban Bunavestire).

Efectul este că astăzi, observînd frecvența enormă a știrilor despre – să zicem – violuri, nu putem ști dacă acest tip de criminalitate a luat amploare sau, pur si simplu, înainte erau la fel de frecvente, numai că nu era voie să fie mediatizate. Ciudat e că și știrile despre grindină sînt mult mai frecvente acum decît înainte. Oricum, efectul asupra percepției publice este cert: toată lumea e convinsă că „înainte” era mai multă securitate pe străzi (ceea ce, într-un fel, e adevărat).

După 1990, s-a dat drumul la negativ. A explodat. Dreptul de a critica a venit la pachet cu nevoia publicului de a identifica răul. Pentru că ne place, deopotrivă, să arătăm greșelile altora și să ne lamentăm. Fenomenul era amplificat de apariția pluripartitismului, situație inedită. De la partidul unic, unanim adulat și simultan – la fel de unanim – detestat, apăruse un peisaj cu multiple ținte. Liberalii puneau toate relele în cîrca lui Iliescu, feseniștii îl umpleau de noroi pe Coposu, Cataramă se certa, pe rînd, cu Câmpeanu și cu Patriciu... Și lucrurile nu s-au simplificat deloc, de-atunci încoace.

Granița dintre critică și lamentare e extrem de subțire. Lamentarea înseamnă simpla constatare că ceva nu e bine – eventual, odată cu deplîngerea sorții celor care suportă consecințele. Critica e mai complicată, presupune și o explicare a mecanismelor producerii situației nefericite și, totodată, imaginarea posibilelor remedii.

După unii, presa n-ar trebui să se ocupe de critică – ea ar trebui să se rezume la prezentarea cît mai exactă și neutră a faptelor. După alții, consumatorul de știri nu trebuie abandonat în haosul evenimentelor – el trebuie ajutat să-și structureze percepțiile. Ambele poziții sînt extreme, de fapt este loc în mass-media și pentru analize aprofundate, și pentru factual. Problemele apar atunci cînd există dezechilibre între cele două componente sau – mai grav – quiproquo-uri.

Mediile care își propun să facă preponderent informare păcătuiesc prin excesiva ancorare în imediat. Altfel zis, lipsă de follow-up. Abundă știrile de genul: „S-a petrecut fapta X. Instituția Y anchetează cazul” sau „Demnitarul Z a promis că...”. După care nu mai urmează nimic. Nici din partea instituțiilor în cauză, nici – mai grav – din partea jurnaliștilor. Mi-ar plăcea grozav ca una din televiziunile sau unul din radiourile de știri să aibă o emisiune săptămînală în care să facă o trecere în revistă a principalelor subiecte din mass-media din urmă cu exact un an calendaristic. Să afle cum s-a finalizat ancheta. Dacă demnitarul a făcut ce a zis. Cu întrebări adresate actorilor implicați. Îmi place să cred că un asemenea demers ar aduce un plus de responsabilitate în spațiul public.

Această lipsă de perseverență din partea mediilor de informare aduce cu sine o deformare a percepției publice asupra realității. Probabil că sînt multe anchete pe care autoritățile le tărăgănează nepermis. Sau că cei mai mulți demnitari nu-și țin promisiunile. Dar poate că există și anchete finalizate sau promisiuni onorate. Numai că acestea nu sînt știri care să facă audiență. Cum am spus, interesante sînt doar știrile negative.

Această înlănțuire de vicii afectează mentalitatea publică, este indusă o stare de depresie colectivă. Impresia generală e că nimic bun nu se întîmplă, că orice efort de îndreptare a stării de fapt e inutil. Că n-ai ce să faci.

Mircea Kivu este sociolog.