Crohmălnicescul „hm“ etern dubitativ

Titlul acestui argument îi aparține lui Radu Cosașu, care, aflînd că pregătim acest Dosar la centenar, mi-a și dictat frazele următoare la telefon:

„Pudic, Moise Cahn nu ne-a lăsat multe detalii despre acest straniu pseudonim literar – ce caută acest gutural și totdeauna expresiv «hm» printre atîtea vocale și consoane, prescurtate la un mai simplu Croh (provenind de la o stradă din ghetoul Varșoviei). Inutil, «Hm»-ul se ținea după el. În ’53 scrisese un text foarte decis «Pentru realismul socialist». În Istoria sa critică, Nicolae Manolescu scrie că nu i se va trece peste asta. La urma urmei, de ce? Nu era, totuși, un Novicov, lozincard, bolșevic rudimentar, brutal și incult. Ce s-a întîmplat cu obsedanta urmă a urmei? În ultimul deceniu al lui 1900, la împlinirea a 80 de ani, adică la mai mult de patruzeci de ani de la realismul socialist, studenții săi îl omagiau unanim în Dilema, Manolescu scria că studiile lui despre Barbu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Rebreanu sînt fundamentale pentru înțelegerea literaturii române și nimeni nu putea trece peste Desantul din ’83, antologia prozelor studenților săi din cenaclul unde-i învățase ce-i poezia și democrația gustului critic, acel «hm» crohmălnicesc etern dubitativ, care devine ipoteză de lucru la propriul destin. Asta în plină dictatură a maniheismului românesc – cu Binele și Răul majusculate, incomunicabile, aflate la baza tuturor fascismelor și comunismelor. Într-o istorie încă nescrisă a maniheismului românesc, nescrisă pînă azi de nici un intelectual comunist sau anti, fiindcă îi enervează orice evoluție în orice armonie a contrariilor, Croh ar fi un capitol somptuos în toate contrarietățile lui.”

Briliant și spectaculos în dualismul său, criticul literar Ovid. S. Crohmălniceanu (16 august 1921, Galați – 28 aprilie 2000, Berlin) a predat la Filologia bucureşteană între 1948 şi pînă la pensionarea din 1991, cînd s-a stabilit la Berlin, colaborînd cu Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din München. De-a lungul vieții a fost redactor(-șef) al mai multor reviste prestigioase (Contemporanul, Viaţa Românească, Gazeta literară), a format nenumărate generații de profesori, a scris cîteva cărți fundamentale – marcînd, într-o amplă manifestare contradictorie, și dogmatismul realismului socialist din anii ’50, și expresionismul deceniului următor, și optzecismul postmodernist (Literatura română între cele două războaie mondiale, Literatura română şi expresionismul, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Evreii în mişcarea de avangardă românească ș.a.) –, a fost autor de proză scurtă SF, mare cinefil (a colaborat la revista Cinema), a condus Cenaclul Junimea, prefațînd faimoasa antologie Desant ’83 care a lansat o generație nouă de prozatori.

Dacă astăzi este doar un nume de referință în mediul academic, asta este și din cauză că posteritatea nu e foarte generoasă cu criticii literari. Acest Dosar (cu extensia din pagina 16) își propune deopotrivă să-l evoce, să-i reviziteze opera și să-l omagieze la centenar.