Croh într-o poză voalată

În vara lui 1975, pe o vreme foarte fierbinte, am dat proba scrisă de literatură română pentru admiterea la facultate. Amfiteatrul „Odobescu“, plin ochi, avea toate ferestrele deschise, încît zgomotul bulevardului intra în sală cu putere. M-am nimerit lîngă Romulus Bucur, un băiat din Arad, purtător de mustață și de oarecare manierisme în grimase și gesturi, cu care am găsit imediat un teren comun: era poet ca și mine, mare amator de poezie americană, nepăsător ca și mine de examenul ce ni se părea o formalitate – ne simțeam deja studenți la Litere, căci, dacă nu noi, cine? Țin minte că, pe cînd fetele și băieții din amfiteatru citeau încă frenetic din manuale, topiți de emoții, noi am pălăvrăgit în largul nostru, vreo jumătate de oră, despre e.e.cummings și William Carlos Williams. Peste cîteva luni aveam să fim colegi de armată afurisit de grea, și abia după un an aveam să începem cursurile cu adevărat.

Murmurul din sală s-a oprit brusc cînd ușa s-a deschis și a intrat un bărbat mai în vîrstă, puțin adus de spate, cu un cap mare, sprîncene groase, ochi pătrunzători și mustață englezească foarte subțire, ce îi dădeau un aer jovial, căci zîmbea, arătîndu-și dinții lungi și galbeni. Mie mi s-a părut foarte distins la-nfățișare, unul dintre acele chipuri care nu sînt complete fără o pipă. Tot Romulus a trebuit să-mi spună cine era profesorul ce ținea subiectele în mîini, pregătindu-se să le scrie pe tablă. Pîn-atunci nu văzusem nici un scriitor, critic, universitar sau pe oricine care-ar fi fost „ceva”. Ai mei erau „oameni mici”, cum îmi tot spunea mama, viețuiau și ei pe lîngă alții. Cu examenele astea ajunsesem, practic, prima dată în centrul orașului.

Era, desigur, Crohmălniceanu, cel pe care-l știusem pîn-atunci (căci făcusem oarece eforturi să-i rețin numele kilometric) sub forma unei cărți despre literatura interbelică. Ovid S. Crohmălniceanu. Să vezi cu ochii tăi un om care pîn-atunci fusese o carte a fost o experiență incredibilă pentru mine. Întors cu spatele spre sală, criticul a scris, fără o vorbă, subiectul pe tablă: „Poezia română contemporană”. Romi și cu mine ne-am uitat unul la altul cu superioritatea pe care-o ai doar la 19 ani: eram doctori în poezia de-atunci, îi știam pe toți ca pe buzunarele proprii. Ne-am pus pe scris despre Dimov, Nichita Stănescu și Mircea Ivănescu, pe cînd tipul celălalt de lîngă mine, din partea opusă lui Romi, începuse cum îl învățaseră și pe el la școală: „În lumina documentelor Congresului al XI-lea al Partidului...”.

Necunoscutul de-atunci avea să-mi fie, de-a lungul sfertului de secol care-a urmat pînă la moartea sa, un foarte drag susținător, îndrumător și prieten, unul dintre cei trei-patru oameni care mi-au influențat în cele din urmă soarta. Am învățat foarte mult de la el și de la lumea pe care el o făcea pe-atunci posibilă prin faptul că, duminică de duminică, aduna-n jurul său Cenaclul Junimea, al tinerilor care scriau literatură – proză, mai ales – pe atunci, în facultate. La Junimea m-am dus ca poet și am rămas ca prozator. Sînt convins că niciodată n-aș fi scris proză fără experiența de un deceniu de mers săptămînă de săptămînă la Croh, ceea ce-nsemna nu doar la Croh, ci și la Nedelciu, Cușnarencu, Crăciun, Sorin Preda, Iova, Cristi Teodorescu, Ioana Pârvulescu și alți cîțiva, oameni pe care am ajuns foarte repede să-i admir și să fac ucenicie la ei.

Junimea a fost cel mai deștept loc pe care-l știu pînă azi. Discuțiile erau acolo profesionale și foarte tehnice, iar textele (Dumnezeule, cînd a citit Mircea Nedelciu „Cădere liberă în cîmpul cu maci”!) erau de multe ori strălucitoare și proaspete, o proză demnă de Noul Roman francez sau de postmodernii americani.

Croh, tata Croh, era în centrul întregii povești. El vorbea ultimul și, ascultîndu-l cum îți discută povestirea, înțelegeai și tu, în fine, ce-ai vrut să spui în ea. Dintr-o privire, mergea la esențial, intra în miezul problematicii textului tău. Vedea imediat ce ține și ce nu ține acolo, iar tu vedeai odată cu el și plecai acasă știind ce trebuie schimbat. Era ceva ingineresc în felul lui de abordare: desfăcea povestirea ca pe un angrenaj sau cum desfac armurierii o armă în toate piesele ei, fără multă vorbă, arătîndu-ți de ce nu percutează. Apoi monta totul la loc, notînd pe o foaie cîteva recomandări, de care nu aveai cum să nu ții seama. Rar am văzut un om mai priceput în discuțiile concrete, pe text, fără vorbe mari, laude și bătaie sterilă de cîmpi.

După ședințele de cenaclu mergeam cu toții fie la Havana, peste bulevard, unde beam cîte-un cocktail din rom de trestie de zahăr și felii de limete, înghesuiți în spațiul minuscul și continuînd discuțiile pasionate (fiindcă eram atunci cu toții alcătuiți, arcimboldian, din cărțile pe care le citiserăm: mîncam toți literatură pe pîine), fie-l conduceam pe profesor spre casă, în lumina strălucitoare a duminicilor cu bulevarde pustii.

Drumurile astea de fiecare duminică mi-au rămas în minte limpezi ca niște fotografii: fiecare dintre noi, junii din Junimea, încercam să mergem cît mai aproape de Croh, pentru că el povestea continuu tot felul de întîmplări cu scriitori, de cele mai multe ori comice, iar pentru noi, niște puști care abia intram în lumea literaturii (și-aveau să treacă ani pînă să intrăm și-n lumea literară), poveștile astea erau un fel de dovadă a apartenenței noastre la scriitorimea română, înainte de-a fi publicat orice și de-a-nsemna cît de cît ceva. Croh ne lua în serios, cum îi lua pe Preda, pe Breban, pe Ivasiuc, autori „adevărați” pe care-i știam doar după nume. Prin poveștile lui, revărsa asupra noastră lumina, dar și ridicolul și mizeria unei lumi cu care, n-o știam pe-atunci, era mai bine să nu prea ai de-a face.

La Croh am citit, de-a lungul anilor, încurajat de el și de colegii mei prozatori, toată Nostalgia, povestire cu povestire, și aproape tot Levantul. Pe amîndouă le scrisesem doar pentru ei, nu pentru publicare, căci în privința asta erau slabe speranțe. Regretatul Dan Goanță traducea „It’s a long way to Tipperary” într-un mod original: „E un drum lung pînă la tipărire...”. Am citit la Croh și din Travesti, pe care l-am terminat cu ajutor din partea lui: am stat într-o zi ore-ntregi la el acasă, tot încercînd să scoatem ceva din textul meu, scris cînd de mînă, cînd la mașina de scris, ale cărul linii nu voiau și nu voiau să conveargă la final. Pînă la urmă, am schimbat total ultima treime din carte după sugestiile lui, și cartea, de bine, de rău, a reușit să se-ncheie. Cînd mi-am făcut primul volum de versuri, el m-a dus la Preda, directorul Editurii Cartea Românească, cu o recomandare generoasă, astfel că am putut debuta acolo.

Dar nu e asta. Croh ar fi putut să nu facă nimic concret pentru mine și tot ar fi rămas un om important în devenirea mea. De-a lungul timpului, mi-a dat cîteva cărți esențiale: Terra Nostra de Fuentes, V și Curcubeul gravitației de Pynchon și multe altele. Mi-a dat cîteva sfaturi cînd aveam mai multă nevoie de ele (toți îi atribuie lui Leonard Cohen fraza „There is a crack in everything, that’s how the light gets in”, dar eu o știam de la Croh, din anii ʼ80, ca un fragment de înțelepciune talmudică). Mi-a scris scrisori lungi din Berlin și felicitări-colaj migălite foarte artistic. Mă uimea și mă intimida încrederea pe care mi-o arăta mereu, mai curînd ca unui nepot decît ca unui autor tînăr. Am fost cu el la Paris, la redacția revistei La Quinzaine littéraire, unde m-a prezentat, cînd mi-a ieșit prima traducere în franceză, lui Maurice Nadeau și lui Alain Bosquet. M-a încurajat în momentele mele cele mai dificile, în care aproape toți erau împotriva mea. Cu generația mea, Croh și-a spălat vechi păcate și a făcut mult bine. Toți tinerii autori care-au trecut pe la Junimea (vai, ne-au părăsit între timp mulți dintre ei!) stau bucuroși mărturie pentru asta.

Eram la Berlin în ziua cînd a murit. Trebuia să-i fac chiar atunci, pe 27 aprilie 2000, o vizită. De cîte ori trecusem prin Berlin mersesem și pe la el, ne plimbaserăm prin parcul din preajma locuinței lui, vorbind despre cenaclu și despre literatură. Mi-a răspuns la telefon soția sa, cu o voce ca din mormînt: „Domnul profesor nu e acasă, e la spital. Nu-l puteți contacta”. În aceeași noapte au murit amîndoi.

De-atunci mă tot străduiesc să le povestesc „cum era Croh” celor care nu l-au cunoscut, dar, firește, fără nici o speranță să le pot arăta altceva decît o biată poză voalată. Cum era, în definitiv, Caragiale? Cum era Camil Petrescu? Cum era Blecher? Dacă n-am trăit lîngă ei, n-o să știm niciodată.

Mircea Cărtărescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: volumul de versuri Nu striga niciodată ajutor, Editura Humanitas, 2020.

Credit foto: Cosmin Bumbuț