Criza vs investiţii

4 noiembrie 2009   Tema săptămînii

E indubitabil pentru mine că în ultimii 4-6 ani a existat evoluţie a cercetării în România. Este un lucru cît se poate de normal, deoarece sumele alocate cercetării au fost susţinute de programe/apeluri la programe făcute de diverse instituţii (ministere, Academia Română, servicii culturale ale diverselor ambasade...). Patru ani reprezintă pentru mine doar o "punere în problemă" în legătură cu un nou mod de funcţionare a cercetării în România. Am numit aici "cercetarea pe proiecte". Un proiect înseamnă ceea ce toţi cercetătorii ar trebui să ştie: o dată de început şi una de sfîrşit a proiectului, faze de proiect, colocvii, publicaţii, transmitere de cunoştinţe noilor cercetători şi studenţilor etc. Partea pozitivă a acestui sistem e constituită de impunerea unei mobilităţi în gîndirea celor implicaţi (cercetătorilor), capacitatea de iniţiativă a celor tineri, înlăturarea mentalităţilor cum că doar domnul profesor universitar sau doar directorul de instituţie sau doar şeful de secţie poate face astfel de propuneri. All in all, eu consider că cei care au fost pe lungimea de undă a instituţiilor finanţatoare au putut beneficia de pe urma acestei infuzii de mijloace financiare. Două cuvinte-cheie trebuie utilizate aici: mobilitatea de gîndire şi masa critică a celor care au fost implicaţi. Lista mea de insatisfacţii legate de aceste finanţări ar fi destul de lungă: apelurile la proiecte nu au fost însoţite de documentele de lucru (cele care îţi dictează cum să montezi un astfel de proiect), absenţa de transparenţă la competiţiile organizate (de exemplu, pe ce criterii au fost făcute selecţionările, care sînt experţii pe discipline care au judecat pertinenţa proiectelor, care sînt evaluatorii fazelor şi criteriile de evaluare), absenţa pîrghiilor care să permită organizarea muncii unui proiect cu alte persoane (competente) decît cele care sînt deja angajate în institutul respectiv. Să facem şi puţină aritmetică: un cercetător se formează după 4 ani de facultate plus încă 4 ani de doctorat (regula generală în lumea civilizată). La acest timp mai adăugăm încă 2 ani (minimum) pînă cînd devine capabil să propună/impună propria lui idee de cercetare. Totalul însumează 10 ani după bacalaureat. Dacă comparăm rezultatul acestui calcul cu cei 4-6 ani invocaţi înainte (în care considerăm că s-a investit în cercetarea din România), vom avea o imagine simplu de explicat: perioada în care cercetarea a fost finanţată decent a reprezentat jumătate din timpul necesar formării unei singure generaţii de noi cercetători. În plus, noile reguli impuse de "cercetarea pe proiecte" înseamnă încadrarea mentalităţilor existente în cercetare într-un nou "stil": acela de a fi suficient de bun ştiinţific pentru a putea propune teme ştiinţifice inovatoare. Cît din acest "stil" poate fi asumat de către cercetătorii români? Încă un răspuns pe care nu-l cunosc! Cercetarea a fost afectată în întreaga lume de dificultăţile financiare. În alte ţări însă nu se concepe actualmente o ieşire din criză decît prin... investiţiile în cercetare. Cei 4-6 ani de finanţare decentă a cercetării în România nu pot fi edificatori pentru a face un audit a ceea ce s-a realizat. Dacă s-au acordat credite în perioada trecută, pe unele dintre ele imobilismul/centralismul birocratic le-a făcut mai puţin eficiente. Această perioadă de finanţare decentă nu a făcut decît să pregătească un cadru de lucru nou. În momentul în care regulile se schimbă (credit zero), speranţele în noua generaţie de cercetători români se spulberă. Probleme suplimentare: Cine evaluează proiectele? Unde sînt listele care permit selectarea evaluatorilor? Care sînt rezultatele unor astfel de evaluări (bineînţeles, atunci cînd ele permit să fie făcute publice)? Sînt întrebări la care nu am răspuns. Sînt sigur însă că aceste întrebări îşi pot găsi ecou în rîndul celor puşi să ia decizii, odată ce comunităţile ştiinţifice încep să se facă auzite. Este de neconceput pentru mine ca munca din astronomie să fie judecată de către un sociolog, chiar dacă acesta este membru al Academiei Române. Ultimul punct la care mă voi referi este cel legat de colaborările şi cooperările cu instituţii similare externe şi cu cercetători români ce-şi desfăşoară activitatea în exteriorul graniţelor României. Şi aici lucrurile pot evolua, în sensul unor reguli mult mai flexibile, în care condiţia de a avea un doctorat sau o funcţie de răspundere în interiorul instituţiei de cercetare să nu devină insurmontabilă. Prezenţa persoanelor din instituţii similare din străinătate pe contracte de cercetare româneşti trebuie revizuită (nu cunosc situaţii de acest gen, de exemplu). A construi o nouă generaţie de cercetători acolo unde este o acută lipsă de expertiză reprezintă de fapt abecedarul revigorării ştiinţifice în România. Mirel Bârlan lucrează la Observatorul astronomic din Paris.

Mai multe