Criza știintelor umaniste?

Sînt ştiinţele umaniste în criză? Simplu spus: da şi nu. Da, pentru că nu iese fum fără foc; nu, pentru că ştiinţele umaniste sînt prin modul lor de a fi într-o criză perpetuă. Complex spus, da, sînt în criză, întrucît sînt date „obiective“ în acest sens, se scriu cărţi, se ţin prelegeri, se desfiinţează departamente şi facultăţi, studenţii universităţilor lumii migrînd în ultimii zeci de ani de la ştiinţele umaniste către ştiinţele sociale şi naturale. Este deja un locus classicus în viaţa academică internaţională această discuţie privind criza ştiinţelor umaniste. Pe de altă parte, ştiinţele umaniste par a fi permanent în criză, în sensul în care cultivînd cu precădere valori precum gîndirea critică, frumosul, binele, cunoaşterea de sine, creativitatea şi toleranţa, ele se autosupun permanent unei investigaţii critice, fiind ele însele un obiect de dispută şi investigaţie.  

Dar pentru a caracteriza ceva, trebuie mai întîi să vedem ce este acest ceva. Prin ştiinţe umaniste azi, în lumea contemporană, nu se înţelege ceva unitar şi univoc. Nu avem parte în acest caz de un concept clar delimitat, cu o sferă de aplicabilitate unică şi omogenă. În această categorie sînt incluse în genere domenii precum literatura, lingvistica, comunicarea, jurnalismul, media, istoria artei, istoria, filozofia, studiile clasice sau culturale, limbile străine… etc. Istoria şi filozofia sînt însă de găsit uneori şi în categoria de ştiinţe sociale. De altfel, orice disciplină ştiinţifică îşi are istoria şi filozofia ei, deci un pic de umanism au şi cele mai „in-umane“ ştiinţe. Ce ar caracteriza totuşi ştiinţele umaniste? Cred că tot ce ne face mai umani; sîntem umanişti ori de cîte ori ne întoarcem gîndirea în mod critic asupra noastră, cînd reflectăm la trecutul şi destinul nostru, cînd ne întrebăm ce sîntem, de ce sîntem aşa şi cum vom evolua în continuare. 

Dacă însă domeniul de aplicabilitate al ştiinţelor umaniste nu este clar delimitat în raport cu ce se consideră a fi ştiinţele sociale (sociologia, psihologia, antropologia…), fiind uneori văzute chiar împreună sub cupola de ştiinţe socioumane, delimitarea clară se vrea a fi faţă de ştiinţele naturii, unde avem parte de o gîndire pozitivă, cu rezultate obiective, cuantificabile, indentificabile experimental. Ştiinţa şi tehnologia ţin de aceste ştiinţe naturale sau ale naturii, după cum arta ţine de ştiinţele umaniste. Problema este că, în acest context, ştiinţele umaniste devin „umanioarele“, nucleul dur şi important al educaţiei şi cercetării fiind tocmai ştiinţele naturii precum biologia, fizica sau chimia. Or, tocmai această marginalizare a ştiinţelor umaniste ne pune în criză. 

Argumentele pentru care sînt desconsiderate valorile umaniste, în raport cu cele ştiinţifice, sînt în genere bazate pe lipsa unei aplicabilităţi imediate. Dar ce ne poate spune cu exactitate că un chimist îşi va găsi mai repede un loc bun de lucru decît un traducător? De ce un biolog ar fi mai căutat decît un istoric şi de ce un fizician este mai de folos societăţii decît un filozof? Avem mai degrabă nevoie de ingineri decît de literaţi? De ce? De unde toate aceste stereotipii? Gîndind astfel, problema este prost pusă din două motive: mai întîi, dacă avem cu adevărat nevoie de ceva într-o societate normală, atunci acest ceva este dat de nevoia de a avea specialişti cît mai bine pregătiţi, indiferent de domeniul lor. Apoi, de unde şi pînă unde această dihotomie lobotomizantă între umanioare şi restul lumii?  

Să facem următorul experiment mental: să eliminăm din viaţa noastră tot ce ţine de umanioare. Ce vom avea? O lume fără romane, fără piese de teatru, fără filme, fără muzică; o lume fără istorie şi fără conştiinţă critică; o lume fără muzee, biblioteci, institute de cultură. O lume în definitiv chiar fără ziare şi mass-media. O lume exactă, fără subînţelesuri, dar fără comunicare. O lume fără traducători şi lingvişti. Rezultatul? Un fel de Turn Babel fără sens şi fără destin. E foarte bine că am descoperit puterea de a stăpîni energia nucleară, dar este oare de dorit să o folosim pentru a ne ucide semenii? Foarte bine că ne putem juca genetic cu natura, protejîndu-ne de boli şi prelungindu-ne viaţa, dar vrem ca toate acestea să fie folosite pentru a ne distruge specia? Putem să ne considerăm astfel oameni întregi doar avînd parte de beneficiile tehnicii şi tehnologiei, fără să avem parte de valori morale şi estetice? Fără a deveni patetic, nu cred că putem ocoli dragostea şi sentimentele, buna nebunie a creaţiei şi realele beneficii ale imaginaţiei. Or, toate acestea sînt cu precădere la ele acasă ca obiect de studiu în ştiinţele umaniste. Mai mult, democraţia şi toleranţa nu se învaţă la cursuri de chimie, după cum în nici un caz nu avem parte de cultivarea altruismului la prelegeri de selecţie naturală. Ne învaţă fizica cum să fim mai buni, cum să ne respectăm semenii? Şi o ultimă întrebare: Ultima criză economică mondială a fost cumva generată de umanişti?  

Sorin Costreie este profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti.