Criza identitară continuă

Nu despre carte vreau să vorbesc, ci despre problema în sine. Cartea, cred, am înţeles-o corect: e un eseu provocator, nu o sinteză academică, nici un studiu aplicat. E şi o excepţională idee de marketing. Cred că titlul i l-a dat dl Gabriel Liiceanu – îi simt amprenta stilistică în formula De ce este România altfel?. Strict editorial vorbind, mi se pare că partea referitoare la situaţiunea politică din 2012 este un pic cam mare faţă de restul cărţii, care trece în revistă o întreagă istorie, dar în definitiv aceasta nu e o problemă: cartea a făcut ceea ce şi-a propus să facă.

Eu am însă o problemă cu „România altfel“: cred că nu înţeleg corect la ce anume se referă. Asistăm la o criză identitară la noi şi aşa se explică faptul că atîta lume doreşte să-şi lămurească problemele ori să le discute, să-şi confrunte opiniile pe tema „ce este România şi la ce foloseşte ea“. Atît cît pot eu monitoriza presa, site-urile, blogurile, observ că de cîte ori vine vorba despre România – într-un fel sau în altul, în bine sau în rău –, se stîrnesc emoţii, dezbateri, comentarii, reacţii intense. Crize identitare există însă şi în alte ţări, din motive diverse: Uniunea Europeană, globalizarea, noile tehnologii de comunicare ş.a.m.d. Din acest punct de vedere, nu mi se pare că, astăzi, România e altfel. (Şi mă refer doar la prezent – nu discut despre explicaţiile şi argumentele istorice din cartea dlui Boia, pe care le-am citit cu interes.) Apoi, mi se pare că acest „altfel“, în discursul public sau în uzul comun, e tot mai mult conotat negativ. Cînd spui „altfel“ e ca şi cum ai spune „naşpa“ – deşi „altfel“, din punct de vedere semantic, nu înseamnă neapărat mai rău decît alţii, mai urît, mai strîmb sau altcumva.

Şi apoi, despre care Românie vorbim? Cînd spunem că „România e altfel“, am impresia că se subînţelege un fel de Românie eternă, un duh – atavic sau nu – care nu piere, e un dat: vorbim mai degrabă despre o Românie simbolică şi „definitivă“. Discursul despre România reală e mult mai slab. Să nu uităm că, în decembrie 1989, cînd revoluţionarii au ocupat Comitetul Central, dl Ion Iliescu a spus „să sunăm la ambasada sovietică şi să spunem cine sîntem şi ce vrem.“ Fără s-o ştie şi fără să vrea, a pus, de fapt, marile întrebări identitare – dar a făcut-o, ce-i drept, într-un context discutabil. De atunci încoace, multe dintre discuţiile care se poartă pe aceste teme identitare se referă la o Românie eternă, simbolică, metafizică, şi foarte puţine sînt bazate pe fapte, argumente, realităţi, pe o Românie „parcursă cu piciorul“ pentru a vedea care sînt acele lucruri despre care altminteri, la nivel abstract şi general, toţi ştim să vorbim şi toţi avem păreri.

Toată această dezbatere despre „cum e România“ în spaţiul nostru public din ultimii 20 de ani mi se pare că se poartă în siajul marilor dispute interbelice pe tema „specificului naţional“. Sigur, de atunci s-au mai schimbat termenii, dar substanţa discuţiei e aceeaşi. Cînd eram student, am citit textele despre „specificul naţional“ ale marilor intelectuali interbelici, nu în cărţi, ci în presa vremii, acolo unde au apărut prima dată: le-am citit în contextul lor iniţial, alături de ştirile politice ori de ştirile despre „crima din strada Speranţei“... Pentru mine, a fost foarte util şi interesant. Întrebarea mea este ce aduce nou această dispută despre „cum e România“ faţă de ce s-a dezbătut în perioada interbelică? Mi se pare că nu prea mult, pentru că nu e pusă în contextul de azi (adică în relaţie cu apartenenţa la Uniunea Europeană, cu globalizarea şi cu alte realităţi contemporane). E mai la îndemînă şi e mai simpatic să vorbim despre acea „Românie eternă“, despre duhul ei aflat tot timpul deasupra noastră, şi e cu atît mai simpatic să găsim citate din marii clasici şi să constatăm că ce au spus ei se potriveşte şi azi. Noi, la Dilema, ne distrăm dintotdeauna cu asemenea jocuri; astă-vară, în timpul campaniei pentru referendumul privind suspendarea preşedintelui, am publicat chiar un text al lui Caragiale despre judeţul Teleorman, care se potrivea de minune cu ce s-a scris despre Teleormanul de azi – un judeţ sărac, în care oamenii sînt aduşi să voteze etc. Dar dincolo de acest joc intelectual care poate fi interesant, mi se pare că astăzi discutăm foarte mult despre România de la televizor (sau din mass-media în general). Televiziunea are un impact foarte mare asupra societăţii; dar România de la televizor este o ţară construită. De ani întregi, televiziunea ne face agenda publică: ne spune ce ne interesează, exprimă, în locul nostru, tot felul de lucruri – de la chestiunile serioase, politice şi economice, pînă la „ce-ar trebui să mîncăm“. Ni se induce tot timpul ideea că acelea sînt problemele noastre – cele despre care se vorbeşte la televizor. Or, aceasta nu e o Românie reală, e una construită: televiziunea produce de fapt un amplu discurs despre România, pe care noi îl preluăm, îl comentăm şi îl perpetuăm. Ajugem astfel într-un cerc vicios.

România e „altfel“ pentru că n-a asimilat un alt tip de discurs. Dl profesor Boia a făcut un lucru extrem de important în cărţile sale, prin faptul că a demitizat istoria şi ne-a aşezat cu picioarele pe pămînt. Problema este că n-am construit un tip de discurs firesc, normal, despre „România altfel“ în sens bun. Cînd vine vorba despre lucrurile bune, cînd cineva spune că România e altfel în sens pozitiv, tipul de discurs dominant e cel patriotic, plin de clişee de manual şcolar ori cîntece pioniereşti. Probabil că asta ne-ar trebui – un discurs firesc despre lucrurile bune – pentru a ajunge la concluzia că România e o ţară mai mult sau mai puţin normală, care, vorba cuiva, are „părţile ei“. În rest, criza identitară continuă.

Foto L. Muntean