Creşterea şi descreşterea televiziunii mele

3 aprilie 2018   Tema săptămînii

La mine în sat erau unii oameni mai înstăriți care aveau televizoare. Pe vremea aceea televizoarele erau niște lăzi de lemn cu un geam bombat în partea din față – o fereastră-minune lucioasă în care vedeai oameni dintr-o altă lume făcînd lucruri fermecătoare sau ciudate. Lada asta lăcuită se punea pe o măsuță, undeva într-o cameră unde se aduna familia seara sau duminica după-amiaza, iar deasupra lăzii se întindea un macrameu alb, frumos, cu un colț coborît estetic, ca un breton, peste sticla ferestrei numite ecran. Acolo îi vedeam cîteodată, după-amiaza, pe Tarzan, omul junglei, pe Stan și Bran cum cîntă la pian sau fac alte tîmpenii de care rîdeau și bătrînii, pe Charlie Chaplin sau pe michimaușii desenați care își dădeau cu ciocane în cap.

Și da, era altă lume, oricine putea să și dea seama. Uite, Chaplin, de exemplu, cu mustața și bastonul subțire și pantofii ăia mari – Chaplin nu vorbea niciodată. Mișca din buze, dar în loc de vorbe se auzea muzică și pe ecran apăreau numai cînd și cînd niște cuvinte scrise pe fond negru. De fapt, totul era în alb și negru, nu ca în lumea normală. Nici măcar ca la cinema, unde oamenii erau mai mari și aproape întotdeauna colorați. Ce-i drept, se zicea că există și televizoare în culori. Adică nu chiar televizoare, dar exista o sticlă specială, greu de procurat, pe care o puneai în fața ferestrei cu imagini și atunci ea le colora. Într-o zi, unul dintre prietenii mei ne-a chemat pe mine și alți cîțiva copii la el acasă, unde am intrat sfioși în camera cu televizorul – pe vremea aia televizorul avea camera lui. Acolo, pe masă, era pusă o bucată de geam verzui, înalt de vreo patru palme, care stătea în fața ecranului, sprijinită pe un fel de picioare late. Prin sticla aia înaltă am văzut atunci un episod din Tarzan, dar n-a fost unul colorat, nu era acolo nimic roșu și galben și verde, cum știam că e jungla. Nu erau decît niște pete gri și verzi-albăstrui. Totuși, n-am spus nimic, fiindcă știam că l-aș supăra pe prietenul meu și dup-aia cine știe dacă mă mai chema la el la televizor. Ai mei n-aveau televizor și nu voiam să mă lipsesc de bucuria de a-l vedea pe Tarzan strigînd în zare „Auuuuuu…“, cu maimuța Cheeta pe umăr.

În casa noastră, televizorul a ajuns tîrziu, cam pe la ultimul episod din Om bogat, om sărac (cu „Tom boxiorul și Falconetti chiorul“, cum spunea un cîntec de copii din epocă). Chiar înainte de începutul mitologicului Dallas. O minune din altă lume, în alb-negru.

Evadarea

În preadolescență am descoperit televiziunea iugoslavă: TV Beograd 1 și TV Beograd 2. La televizor „la români“ nu mai puteai vedea nimic – sau, oricum, nimic din ce-ar fi putut interesa un puști dornic să scape în lumea largă, luminoasă și colorată. Cred că TVR încă mai difuza Floarea din grădină, muzică populară pe placul bunicilor, dar nu era tocmai ce ne doream noi.

Televiziunea iugoslavă era într-adevăr altă lume: acolo era Occidentul, Occidentul optzecist și adolescentin, interzis nouă, celor de dincoace de graniță. Am descris în Noapte bună, copii! o scenă cu niște băiețandri care urmăresc un film pornografic pe TV Beograd 2 într-o noapte de vară, undeva într-un sat de frontieră. Ficționalizată cum e ea, scena pornește de la o realitate greu de imaginat astăzi. Probabil că televiziunea iugoslavă era la ora aceea (dacă nu cumva a fost dintotdeauna) singura televiziune de stat – sau bugetară, cum am zice azi – care difuza noaptea tîrziu filme pornografice hard. Ceea ce pentru un adolescent tînjitor din România anilor ’80 chiar era mare lucru.

Dar nu era numai asta – nu, deloc. Plăcerea sitcom-urilor ușurele atunci am dobîndit-o, cu Cheers, Family Ties, Alf, ’Allo, ’Allo sau Black Adder, un miniserial cu Rowan Atkinson înainte de a deveni Mr. Bean. Tot acolo am văzut Odiseea spațială 2001, Decameronul lui Pasolini, și acolo am pierdut Ultimul tango la Paris, fiindcă în noaptea cu pricina am dormit și probabil că am fost singurul din sat care a făcut-o. A doua zi pînă și uica Pătru povestea ce făceau unul cu una prin Paris, cum se tăvăleau și el o freca prin nu știu ce locuri cu un pachet de unt, mai mare rușinea, cînd la noi untul se dădea pe cartelă. Și mai era muzica, erau videoclipurile epocii, „Like A Virgin“ al Madonnei, pe care l-am văzut în anul lansării, Duran Duran cu „Wild Boys“, Spandau Ballet, Michael Jackson, David Bowie…

Atunci, în anii ’80, TV Beograd era tot o fereastră spre altă lume, lumea adevărată, vie, lumea libertății, a muzicii și distracției fără griji. O lume foarte colorată, măcar că era tot în alb-negru. Patru-cinci prieteni ne adunam noaptea, cînd totul se liniștea, stăteam pe întuneric în camera televizorului, ne uitam, rîdeam, povesteam însuflețiți și îmbrățișam lumea aceea. Nu puteam fi acolo, dar o puteam vedea. Ședeam pe margine și chibițam, dar chiar și așa, neștiuți de ei, cei liberi și frumoși de dincolo de ecran și de granița închisă a României, participam. Din amărăciunea asta de țară, participam.

Entertainment-ul

Au venit Revoluția din Decembrie 1989, libertatea și perioada de glorie a televiziunii. Atunci, în anii ’90, televiziunea părea să fie veșnică. Dar, pînă una alta, era liberă. Și căpătase și culori, odată cu televizoarele aduse din străinătate, majoritatea second hand, dar străine – iar pe atunci cuvîntul ăsta avea încă greutate în aur.

A fost o epocă haotică, gălăgioasă, veselă și încrîncenată, luminoasă și sumbră – o epocă romantică, așa cum poate fi romantismul în România. Fără reguli, fără restricții: calul scăpase din frîu și voia să se zbînțuie o vreme. Televizorul a devenit vatra casei, în fața lui se adunau familiile și de-acum stătea deschis aproape permanent, ziua și o bună parte din noapte, ca să compenseze anii pierduți în comunism.

Din anii aceia îmi amintesc un post TV local – parcă TV Timișoara ’89 sau ceva asemănător – care ilustra bine spiritul epocii. Emitea, cred, vreo douăzeci de ore pe zi. Oricum, avea program ori de cîte ori deschideam televizorul. Eram student, aveam timp berechet și, indiferent dacă îmi beam cafeaua de dimineață, veneam de la cursuri, ieșeam în Complexul Studențesc, mergeam la cină sau stăteam la o bere pînă noaptea tîrziu, el, postul acela, era tot acolo și emitea, emitea. Materiale proprii avea puține, făcute amatoricește, dar cu pasiune și cu un entuziasm ce compensau orice. Restul timpului de emisie era umplut cu filme și muzică de pe casete video VHS, din cele aduse din străinătate în anii comunismului și strînse, poate, de la toți prietenii redactorilor, ca să aibă ce băga pe post: cînd un film american dublat în germană, cînd un șir de videoclipuri muzicale ce se derulau parcă în buclă, cînd nu știu ce documentar tradus din off de o voce ezitantă. Orice, la orice oră. (Nu și filme indecente, totuși.) Cui îi păsa la vremea aceea de copyright? Era ca un fel de televiziune pirat de cartier, făcută de prieteni pentru prieteni, doar de dragul de-a face televiziune.

Studenție, revoluție, TV. Entertainment, asta a fost. S-a încheiat în vara lui 1994, odată cu campionatul mondial de fotbal din Statele Unite și cu marea victorie împotriva Argentinei din zilele examenelor noastre de licență. De-acum urma să începem chestia aia despre care părinții ne vorbeau cu majusculă: Viața. Iar în România începea să nu mai fie nici multă veselie, nici mult romantism.

După 1994 a urmat, nu știu cum, dezvrăjirea: posturile TV se înmulțeau și se profesionalizau, dar farmecul de odinioară pierise nu știu unde. Era de vină vîrsta mea, era de vină vîrsta televiziunii, nu mai știu. Televiziunea însemna acum știrile de seară, după orele de muncă, uneori un film de noapte, cînd și cînd un meci de fotbal (dar ce-ar mai fi putut egala gloria și bucuria din vara lui 1994?). Sigur, a mai fost și istoricul serial Seinfeld, care mi-a reînviat plăcerea sitcom-urilor și-a rîsului de douăzeci de minute. Și, o vreme, filme de calitate – unele din ele se reiau și acum, după douăzeci de ani.

Au mai trecut cîțiva ani: șapte, opt, zece. Cînd și cînd, mai pierdeam cîte o noapte la televizor, în amintirea vremurilor de odinioară, dar cu o privire amorțită, fixată pe o lume colorată plictisitor. Parcă înțelegeam o replică citită nu mai știu unde: „Poftim, o sută de posturi TV și nimic la care să te uiți!“ Între timp în viața noastră au intrat computerul, DVD-urile și, imediat după ele, Internetul. Acolo sînt acum toate știrile, acolo sînt și filmele, orice filme, acolo e pînă și trecutul meu televizual, cu sitcom-urile anilor ’80, cu muzica și imaginile de-atunci, cu Chaplin și Odiseea spațială 2001… Acolo e totul.

Azi stau în fața televizorului mai puțin decît în adolescență, la televiziunea iugoslavă. Dreptunghiul negru-lucios, lat și plat, odrasla lăzii de lemn cu fereastră de pe vremuri, a rămas să-i fascineze mai departe pe părinți și bunici. Noi am trecut la un alt nivel. Iar dacă avem pusee nostalgice, urmărim emisiuni TV de pe vremuri direct pe YouTube. 

Radu Pavel Gheo este scriitor. Cea mai recentă carte a sa, Disco Titanic, a apărut la Editura Polirom, în 2016.

Mai multe