Cravata de partid

Dacă un observator care nu cunoaşte clasa politică românească soseşte la Bucureşti şi se uită la televizor, găseşte repede un element prin care să distingă curentele politice locale: cravatele liderilor de partid. După alegeri, cravata este, mai mult ca niciodată, simbolul apartenenţei la o formaţiune politică. Astfel, Mircea Geoană sau Titus Corlăţean poartă întotdeauna cravata de un roşu strălucitor a socialismului. Liberalii preferă cravatele galbene sau albastre (culorile PNL). Recent, l-am văzut pe Adrian Cioroianu purtînd o interesantă „cravată-club“, în dungi, galben cu albastru. Îndrăzneaţă alegere, iar rezultatul nu era rău. Democrat-liberalii poartă zilele acestea nişte cravate portocalii, „culoarea revoluţiilor“ din regiune şi a PD-L. În fine, la UDMR, cravata de partid nu putea fi altfel decît verde: închis la Marko Bela, deschis la Laszlo Borbély.

La întîlnirea de vineri cu partidele, Traian Băsescu avea şi el o cravată verde, care îi scotea în evidenţă ochii iscoditori şi căutătura piezişă. O fi făcut-o special pentru a-şi intimida interlocutorii? Interesant e că una dintre cravatele preferate ale prim-ministrului este tot verde, deşi nu o avea la discuţiile de la Cotroceni. La întîlnirea cu PSD, de duminică, Călin Popescu Tăriceanu purta însă o cravată roşie, semn al deschiderii către negocieri. Alţi liberali aleseseră culori „independente politic“, pentru a nu da naştere la interpretări: alb cu negru, maro, gri sau chiar mov (culoarea anului 2008 – ce păcat că nici un partid nu şi-a însuşit-o oficial!)

După culoare, vin nodurile. Politicienii mai vechi fac noduri simple, cei mai tineri poartă cravate late, cu nod dublu, ce maschează aproape gulerul cămăşii. Atenţie însă: nodul gros e un simbol al timidităţii şi al nesiguranţei, potrivit unui specialist italian în cravate. Unii politicieni fac nodul prea sus şi ai impresia că îi deranjează, cum e cazul lui Emil Boc, alţii au gulerul prea larg, iar nodul atîrnă, cum se întîmplă cu Ludovic Orban. Există şi cei cărora nu le place cravata, cum ar fi Marian Vanghelie sau Miron Mitrea. Acelaşi lucru şi la Radu Mazăre, care făcea notă discordantă la discuţiile de la Cotroceni, îmbrăcat casual: culoarea hainei mai deschisă decît cea a cămăşii, iar gulerul cămăşii prea moale. Ce să mai vorbim de Gigi Becali, care a lansat moda helancă/haină pestriţă, imposibil de urmărit la televizor din cauza „punctelor“ care joacă pe haină? În fine, există şi cazul Corneliu Vadim Tudor, pentru care cravata nu este obligatorie, dar eşarfa albă pe umeri, da. Dandy PRM?

Nu ştiu cine a introdus în România moda cravatelor de partid. Aş fi tentat să spun că PSD, pe vremea lui Adrian Năstase, influenţat de Tony Blair şi de celebrele lui cravate roşii, care au impresionat multă lume. De altfel, cînd Blair s-a retras din funcţia de prim-ministru, George W. Bush a declarat: „Cel mai mult îmi vor lipsi cravatele lui roşii“. În paranteză fie spus, atît de mult a fost asociat roşul cu Blair, încît succesorul său, Gordon Brown, preferă cravatele albastre, chiar dacă nu e culoarea laburiştilor. Interesant este că PSD a avut multă vreme albastrul drept culoare de partid, de teamă că, dacă ar fi folosit roşul, n-ar mai fi scăpat de eticheta de moştenitor al PCR. „Accesoriu bărbătesc inutil, dar indispensabil“, cum a fost denumită de unii, cravata transmite şi în alte părţi mesaje politice. Astfel, în 2004, la o reuniune informală a G8, unde George W. Bush le ceruse omologilor săi să vină îmbrăcaţi cît mai relaxat, Jacques Chirac a fost singurul care şi-a păstrat cravata, pentru a marca opoziţia faţă de Războiul din Irak. Preşedintele iranian, Mahmoud Ahmadinejad, nu poartă cravată, dar nu pentru a fi „cool“, ci pentru că după Revoluţia Islamică din 1979, cravatele – considerate un simbol al Occidentului depravat – au fost eliminate. Fervoarea revoluţiei s-a mai calmat ulterior, iar în Teheran au reînceput să apară cravatele, cei care le poartă fiind în primul rînd medicii.

În fine, în Franţa, o poveste legată de o cravată a dat naştere acum cîteva luni la o întreagă dezbatere despre discriminare. Cu ocazia preluării preşedinţiei UE de către Franţa, preşedintele Nicolas Sarkozy a oferit parlamentarilor francezi cravate gri-deschis. Problema este că o cincime din deputaţii francezi sînt... deputate. „Vom purta cravatele oferite pe post de curele“ – ironiza una dintre ele. Dacă Ségolène Royal ar fi cîştigat alegerile prezidenţiale din 2007, lucrurile ar fi stat, cu siguranţă, altfel.
 
Dilema veche, nr. 252, 15 decembrie 2008