Crăciunul (nu) e anulat

Cine mă cunoaște știe cît de mult iubesc Crăciunul. Indiferent cum a fost anul respectiv, cînd întorc fila în calendar și văd decembrie, copilului din mine i se aprinde o bucurie mare în suflet, pe care nici un „Grinch” sau „Scrooge” nu i-o poate fura.

Prima oară cînd am văzut Londra pregătită de sărbătorile de iarnă eram turistă, acum cîțiva ani. M-am simțit fix ca-n filmele de Crăciun pe care le urmăream an de an. Am mers atunci ore-n șir prin West End – Oxford Street, Regent Street, Piccadilly Circus, Leicester Square, Covent Garden –, adăugînd în cutia cu amintiri toate luminile sclipitoare, decorațiunile minunate și vitrinele fascinante ale magazinelor.

Anul trecut locuiam deja aici, astfel că am petrecut Crăciunul ca o londoneză veritabilă. Iar după ce am făcut turul tîrgurilor de Crăciun și al străzilor vesele, am încheiat plimbarea cu un binemeritat „afternoon tea with champagne” la The Wolseley, un elegant café-restaurant din Mayfair.

Londra de Crăciun e ca un vis frumos. Pandemia ne-a trezit din el (și din multe alte vise bune pe care le aveam) și ne-a aruncat într-un alt fel de vis, pe care-l visăm cu toții, cu ochii deschiși, de aproape zece luni.

Winter Wonderland, emblematicul tîrg de Crăciun din Hyde Park, anulat. Piața de Crăciun din Leicester Square, anulată. Southbank Centre Winter Festival, anulat. Patinoarul de la Somerset House, anulat. Spectacolul de artificii de Anul Nou din centrul Londrei, anulat. Ceremonia de aprindere a celebrului brad de Crăciun din Trafalgar Square, organizată doar virtual, cu transmisiune live pe YouTube și Facebook. Petrecerile de Crăciun de la birou, anulate. Crăciunul cu familia/prietenii – doar între 23 și 27 decembrie, și doar formînd o „bulă de Crăciun” cu oameni din nu mai mult de trei case, care se pot întîlni doar acasă, nu în restaurante sau baruri.

Mă uit în jur și... parcă nu e Londra. Londra nu e Londra de aproape un an. Noi toți, oriunde ne-am afla pe glob, nu mai sîntem noi. Dorul ne doare pînă-n măduva oaselor (mai ales cînd familia și prietenii sînt în altă țară sau pe alt continent). Bucuriile sînt mai rare și parcă au un gust amar sau fad. Zîmbetele sînt ascunse sub măști. Trăim cu frica permanentă că aerul pe care-l respirăm ne poate omorî. „The new normal” (noua normalitate) ne sufocă.

În Marea Britanie, campania de informare publică „Hands. Face. Space” continuă, îndemnîndu-i pe oameni să se spele pe mîini, să-și acopere fața și să păstreze distanța socială, pentru a controla rata infecțiilor.

În luna noiembrie, premierul britanic Boris Johnson a impus al doilea lockdown național, pentru a încetini din nou răspîndirea coronavirusului și a preveni un „dezastru medical și moral” pentru NHS (Serviciul Național de Sănătate din Regatul Unit). În același timp însă, panica, anxietatea, depresia, izolarea continuă să ne afecteze sănătatea mentală. Iar efectele negative ale pandemiei asupra economiei vor fi mai puternice decît cele create de criza financiară din 2008, cu o revenire preconizată a fi mai lentă.

Anul ăsta, e suficientă o privire aruncată la cele de mai sus și pînă și cel mai optimist suflet sau apărător înfocat al spiritului Crăciunului își pierde speranța că „o să fie bine”. Cînd? Cînd „o să fie bine?” Nu știu. Depinde ce înseamnă pentru fiecare „o să fie bine”.

Pentru mine, să-mi pot vedea și auzi familia și prietenii din România datorită tehnologiei e bine. Să pot locui în orașul meu de suflet, la doi pași de parcul Hampstead Heath, e bine. Să am aici prieteni dragi și colegi de apartament buni e bine. Să lucrez într-un loc unde-mi place e bine. Să mă pot plimba pe străzile Londrei de Crăciun, cu atît mai mult în acest an straniu, e bine. Să descopăr vitrinele create de magazine celebre precum Harrods, Selfridges sau Liberty e bine. Să văd Regent Street – una dintre cele mai frumoase (și faimoase) străzi din Londra – fără trafic rutier și deschisă doar publicului e bine. Să văd cum luminile de pe Oxford Street îi celebrează pe toți lucrătorii esențiali – de la doctori și asistente medicale la șoferi de autobuz, vînzători sau lucrători în salubritate –, al căror rol vital mulți nu-l conștientizam pînă acum, e bine.

Nu cred că vom reveni vreodată la normalul „dinainte” și nici nu cred că ar trebui. 2020 ne-a dat toate planurile peste cap și ne-a forțat să stăm cu noi în noi, fie că ne-a plăcut sau nu ce am găsit acolo. Sper doar să nu uităm prea curînd care sînt lucrurile cu adevărat importante: să fim mai blînzi și mai răbdători, atît cu noi, cît și cu cei din jur, să avem mai multă grijă de noi, să conștientizăm cît de prețios e timpul și să ne îmbrățișăm strîns oamenii dragi, ori de cîte ori avem ocazia.

Patricia Mihail este specialist în relații publice și comunicare la Londra.