Crăciun şi spaţiu desacralizat
Odată ce am primit propunerea de a scrie un text despre dinamica psihică (mai simplu, despre mişcarea sufletească) în preajma sărbătorii de Crăciun, mi-au apărut două imagini.
Prima este o relatare a lui Mircea Eliade (în Sacrul şi profanul) despre tribul achilpa, în a cărui tradiţie Fiinţa divină a creat stîlpul sacru din trunchiul unui copac de cauciuc, l-a lipit cu sînge, apoi s-a urcat în vîrful său şi a dispărut în Cer. Stîlpul sacru reprezintă axul lumii pentru membrii tribului care se deplasează tot timpul împreună cu el, îşi aleg drumul după cum acesta se înclină şi trăiesc astfel în lume fără a întrerupe legătura cu Cerul. Stîlpul constituie astfel garanţia ordinii şi a mişcării într-o lume cu sens. De aceea, pe lîngă atributele sacre, stîlpul reprezintă şi un mijloc concret de orientare.
A doua imagine are legătură cu practica de cabinet. Am observat de-a lungul timpului cum în luna decembrie apare cel mai des următoarea afirmaţie: „Aş vrea să vin încă o dată săptămîna aceasta“ (faţă de programul obişnuit cu ritmul de o şedinţă pe săptămînă). La aceasta se adaugă fie o revenire a simptomelor iniţiale, fie o amplificare a lor, sau instalarea, cel mai frecvent, a depresiei ori a unei stări de anxietate. M-am întrebat adesea care este semnificaţia reală a unui astfel de comportament, abstracţie făcînd de statisticile ce corelează perioada sărbătorilor cu o creştere a ratei de suicid, ori de explicaţiile pe această temă ce inundă presa de larg consum (vezi şi Google – cuvinte-cheie: sărbători, depresie, suicid).
Istorisirea despre tribul achilpa are, cred, rolul său aici. Deoarece trăim într-un spaţiu-timp în care haosul cotidian ia locul ordinii, reperele sînt înlocuite de pseudorepere, iar capacitatea noastră de a ne orienta este zilnic pusă sub semnul întrebării. Ne lipseşte stîlpul sacru care aduce/creează sens şi certitudine. Astfel încît suferim cu toţii, în grade diferite şi cu intensităţi variabile, mai mult sau mai puţin conştient, de o ruptură faţă de noi înşine (pe care elegant o numim compromis) sau faţă de lumea înconjurătoare (pe care la fel de elegant o numim independenţă). O pierdere a contactului cu miezul fiinţei noastre. Dar şi o pierdere a contactului cu valori colective vii şi hrănitoare. Pierderi soldate cu singurătate, îndoială, derivă şi angoasă. Acesta ar fi preţul unei vieţi areligioase, despre care Eliade spunea că „echivalează cu o nouă «cădere» a omului: omul areligios pare să-şi fi pierdut capacitatea de a trăi conştient religia, deci de a o înţelege şi de a şi-o asuma“.
Or, din această perspectivă, cum ar putea să nu sporească incertitudinea şi întreaga suită a simptomelor psihice tocmai cu ocazia Crăciunului?
Tot Mircea Eliade vorbeşte despre efectele dispariţiei stîlpului: „stîlpul sacru s-a frînt într-o zi şi întregul trib a fost cuprins de spaimă; membrii tribului au rătăcit o vreme, apoi s-au aşezat pe pămînt şi s-au lăsat să moară“. Imaginea aceasta mi se pare teribilă, dar şi foarte sugestivă din punct de vedere psihologic pentru ceea ce trăim atunci cînd rămînem fără sprijin şi fără centru, fără orizont i.e. fără comunicare cu transcendentul. Iar frîngerea „stîlpului sacru“ o resimţim mai acut în momentele în care ceva din jurul nostru ne aminteşte despre pierderea pe care o purtăm în noi.
Miruna Ţecheră este psihoterapeut; lucrează în practica privată.