Cottbus, RDG
E vara lui 1986. În gara unui oraș de provincie, 35 de copii de gimnaziu își iau rămas bun de la părinți. Există un pașaport colectiv cu numele fiecăruia dintre noi și ne așteaptă o călătorie de o zi și o noapte pînă în RDG, la Dresda, de unde vom pleca mai departe cu un autocar. Destinația finală e orășelul german Cottbus, o tabără de elevi din sud-estul Europei, unde vom sta trei săptămîni.
Bagajele făcute de mama, banii ascunși în termos și în cutii de pansamente sterile, paharele și bombonierele din sticlă „de rubin“, despre care ai mei aflaseră de la cei care fuseseră cu un an înainte că „se caută“ și mi le dăduseră să le vînd ca să am mărci de buzunar, împrumutul lor la CAR ca să pot eu să plec în străinătate, lista cu cumpărături cu numele tuturor celor din familie, cuvîntul graniță și frica de controale, toate îmi dădeau fiori. N-am închis un ochi pînă în dimineața cînd am coborît din tren. Am ajuns, în cele din urmă, în tabăra pionierească, unde totul era ca la armată. La șase dimineața ne trezeau pentru înviorare. Fiecărei țări îi era repartizată cîte o căsuță de lemn pentru fete și una pentru băieți. Ziua aveam activități sportive și culturale, iar seara stingerea se dădea la ora 10. Ne aliniam în paturile noastre, cred că stăteam vreo 15 într-o cameră, și niște paznici înarmați, însoțiți de cîini-lupi, își aprindeau lanternele și controlau dacă sîntem toți și în pat.
Din prima zi de Germanie, sore după-amiază, a început să-mi curgă sînge din nas. „De oboseală“, a zis doamna Johanna, ceea ce putea fi adevărat. Dar nesuferita asta de treabă s-a repetat în fiecare zi cît am stat acolo. Mă speriasem. Și mă simțeam atît de departe de tot ce știam. Îmi aduc aminte că seara, în întuneric, îmi ziceam că, dacă Doamne ferește mi s-ar fi întîmplat ceva, eram atît de departe, iar ai mei, săracii, n-aveau cum să vină să mă ia. Sigur că m-am gîndit la moarte. Și la cum n-o să mai ajung niciodată acasă. A fost prima conștientizare a distanței. De atunci am experimentat-o în fel și chip. Și am învățat să trăiesc cu ea.
În Dosarul de acum o să descoperiți cît de multe distanțe există și în cîte feluri le putem simți. Vorbesc despre noi la fel de mult cum o fac și apropierile.
Le mulțumesc invitaților mei pentru felul în care au scris despre distanțele lor.