Corvoada relaxării

Zilnic, majoritatea dintre noi ne trezim cam la aceeași oră. Avem aceleași ritualuri, aproape mecanice, pe care le îndeplinim înainte de a pleca spre serviciu. Totul este măsurat în minute: cafeaua durează atît, dușul atît, îmbrăcatul atît. Drumul către serviciu este și el calculat. Orele de muncă sînt fixe. După ce terminăm treaba, ne dedăm unui alt set de ritualuri. Căci rutina, chiar și cînd o considerăm abrutizantă, este o formă de control asupra vieții care ne conferă un ritm și ne ferește, într-o oarecare măsură, de imprevizibilitate. 

Însă, cînd zi de zi urmăm, în mare, același program, acest lucru ajunge să ne obosească, să ne inducă o stare de trudă zadarnică, făcîndu-ne să ne temem că nu ne trăim viața pe deplin. Așa că ne dorim să ieșim, fie și pentru o pauză, din acest ciclu. Să facem altceva. Să ne culcăm, de pildă, mai tîrziu și să dormim mai mult dimineața, să ne savurăm cafeaua în tihnă, să citim, să ne plimbăm, pe scurt să simțim că trăim viața pe îndelete, că o savurăm și că nu o ratăm în goana unor minute numărate cu strictețe. Ne dorim să prețuim mai mult timpul pe care îl avem și să ne transformăm, din roboți, la loc în oameni. 

Tînjim, așadar, după vacanță. Problema e că, atunci cînd vine momentul să ne relaxăm și plecăm în vacanță, ne invadează un alt set de anxietăți. Cu cîteva zile înainte, intrăm într-o vrie a organizării. Trebuie să lăsăm totul în ordine, atît la serviciu, cît și acasă. Și, cum-necum, parcă tocmai în ajunul vacanței apar probleme pe care nu le-am prevăzut. Însă turăm motoarele la maximum, pentru că nici nu ne gîndim să lăsăm ceva neterminat, care ne-ar putea bîntui zilele libere, distrugîndu-ne hedonismul mult visat.

Așa că ne dăm peste cap pentru a încheia toate socotelile din viața cotidiană, hotărîți și îndîrjiți să putem pleca cu seninătate spre acea mică insulă promisă de liniște. O insulă pe care în nici un caz nu vrem să o ratăm, doar am visat atîtea luni la ea. Acea perioadă de reconectare cu noi înșine, care devine un tărîm inviolabil de grijile zilnice, pe care musai trebuie să le lăsăm în urmă. 

Însă de ce sîntem, uneori, atît de stresați odată ajunși în vacanță? În primul rînd, stresul deconectării face uneori deconectarea imposibilă. Ajunși în vacanță, după zile de trudă acerbă, sîntem fie obosiți, fie încă atît de surescitați încît pur și simplu nu putem ieși din cercul vicios al traiului de robot. Și incapacitatea de a ne relaxa ne enervează.

Apoi, ritmul vieții cu care ne-am obișnuit este complet dat peste cap. Deși ajungem la o sațietate, obișnuința rutinei de peste an este mult prea ancorată în sistemul nostru pentru a o putea înlătura cu seninătate, de pe o zi pe alta. Lipsa acesteia devine astfel o altă sursă de neliniște – brusc, pare că avem prea mult timp la îndemînă și nu știm ce să facem cu el. Cu ce să-l ocupăm mai întîi. Deși avem o sumedenie de lucruri plăcute în panoplia dorințelor, nu știm cu ce să începem.

Apoi, există acel gînd imperativ în capul nostru: în vacanță trebuie să te relaxezi, trebuie să te simți bine, trebuie să-ți „reîncarci” bateriile. Or tocmai această impunere devine ea însăși o altă sursă de stres. Imperativul relaxării anulează hedonismul. Datoria pe care ne-o autoinducem de a ne destinde provoacă stări de încordare. Cu cît ne străduim mai mult să ne simțim bine, cu atît devenim mai tensionați. Cu cît ne concentrăm mai mult să nu ratăm momentul, cu atît momentul este mai ratat.

Și, cu cît devenim mai tensionați, cu atît crește în noi tendința de a căuta nod în papură. Hotelul nu e ca în poze, vremea e prea caldă sau prea rece, mîncarea nu e grozavă, locurile pe care le visam nu sînt chiar spectaculoase. Pe scurt, nimic nu se ridică la nivelul așteptărilor. Și, cu cît ne ambalăm în voluptatea descoperirii și inventarierii micilor neplăceri, cu atît ignorăm faptul că aceste detalii nu fac decît să transpună frustrarea noastră că nu ne putem relaxa. 

Dezamăgirea ancorată în amănuntele exterioare vine ca o confirmare lăuntrică: nu avem capacitatea necesară de a ne bucura de viață. Și ce poate fi mai frustrant decît să visezi cu ochii deschiși la o bucurie, iar cînd aceasta devine realitate să nu simți decît o dezamăgire?