Corpurile familiei, între real şi analitic
Diversitatea tipurilor de relații familiale, formalizate sau informale, este deja o realitate concretă și recunoscută. Această varietate de expresii de organizare socială este influențată de relațiile economice (capitaliste neoliberale globale post-industriale), de noile tehnologii ale informației, de migrații (forțate sau voluntare) și transformări demografice, de precaritatea locuințelor și de aglomerările locative, precum și de schimbările culturale de comportamente și valori.
În ultimele trei decenii, cercetările cu privire la tema familiei ne arată o pluralitate de tipuri de gospodării și familii existente ce evidențiază o trecere de la realitatea familiei formate din „părinți și copii“ la una care cuprinde o paletă largă de familii și „non-familii“. Cu toate acestea, entitatea „naturală“ și „biologică“ nucleară, formată din bărbat/soț/tată, femeie/soție/mamă și copii, rămîne un puternic ideal normativ. Persoanele care nu se încadrează în acest tipar sînt, în moduri mai mult sau mai puțin explicite sau în forme mai mult sau mai puțin violente, considerate și tratate ca „deviante“ sau neformînd deloc familii (ex.: familii monoparentale; cupluri de sexe diferite, căsătorite, fără copii; cupluri de sexe diferite, necăsătorite, cu copii; cupluri de același sex, căsătorite sau nu, fără sau cu copii din alte relații; bunici și copii; persoane celibatare; divorţate; văduve etc.).
Legitimitatea preeminenței unei forme sau a alteia de relaţii familiale este parte din lupta politică. Confruntarea între o recunoaștere prin forme codificate juridic a acestei realități diverse, pe de o parte, și insistența de reimpunere a discursului familiei tradiționale ca reper majoritar, pe de altă parte, reprezintă cîmpul de bătălie între forțele conservatoare (de cele mai multe ori neofasciste sau nazistoide, cu puternice și explicite influențe religioase, patriarhale, homofobe și rasiste) și mișcările sociale și politice ale organizațiilor, grupurilor și comunităților minoritare pentru drepturile femeilor, persoanelor LGBTQ+, rome, cu abilități diferite, sărace etc. Punerea pe agenda publică a dezbaterii legate de căsătoria/parteneriatul civil pentru persoanele de același sex, aspectele privind noile tehnologii reproductive și implicațiile etice aferente, precum și încercările repetate de restrîngere sau chiar de interzicere a avortului traduc această confruntare.
Majoritatea argumentelor invocate de forțele neoconservatoare prezintă elemente care ne ajută să identificăm un instrument discursiv insidios şi folosit permanent ca bază pentru mobilizări şi acţiuni politice ulterioare. Reproducerea socială este redusă la reproducerea aşa-zis biologică, naturală şi, astfel, aparent mai legitimă decît oricare altă formă de asociere umană cu scop de reproducere socială. Efectul imediat îl reprezintă impunerea unor corpuri dezirabile pentru că sînt producătoare și reproducătoare (cu privilegiile materiale, economice și sociale aferente) și blocarea sau excluderea de la redistribuirea resurselor sociale a altor tipuri de corpuri care nu sînt încadrabile în această logică biologizantă a reproducerii (ex.: corpurile sexualizate, rasializate, etnicizate etc.). Din această perspectivă, cîmpul de bătălie și miza luptelor politice este reprezentat de corpuri, și, în particular, de corpurile femeilor.
Una dintre ironiile capitalismului neoliberal post-industrial constă în faptul că, pe de o parte, are nevoie de o masă de consumatori și de o forță de muncă constant regenerabilă (de aici și efectul extinderii drepturilor și libertăților civile, economice și politice și asupra unor categorii excluse înainte de la beneficiile sociale) și, pe de altă parte, luptă să se decorporalizeze prin virtualizarea relațiilor economice financiar-bancare și prin tehnologiile informației. În funcție de expresiile sale etnocentrice glocale, regionale sau transnaționale, capitalismul are nevoie de corpuri „reale“ producătoare și reproducătoare, totodată țintind spre o dematerializare a reproducerii sociale prin care să se poată ușor descotorosi de corpurile indezirabile (și dacă nu, să le poate normaliza sau să le facă identice potrivit unor standarde). Diferenţa şi identicul sînt faţetele acestui aparent paradox în capitalismul contemporan. Cînd vine vorba de creșterea masei de consumatori, diferenţa/diversitatea este pozitivată; cînd vrem corpuri reproducătoare și producătoare, le vrem identice. Între aceste două planuri, corpurile femeilor devin miza dilemei.
Nu întîmplător, în cazul avortului, în majoritatea dezbaterilor, corpurile femeilor devin secundare în raport cu drepturile fictive ale fetușilor sau se invocă depopulări și probabilistica imposibilitate de a asigura pensii într-un viitor apocaliptic; nu întîmplător, Coaliția pentru Familie, care se opune parteneriatului civil/căsătoriei între persoanele de același sex, se opune și dreptului la avort. Inițiativele eugeniste (ex.: propunerea de sterilizare a femeilor rome a liderului TNL Alba, Rareș Buglea, în anul 2013; construirea, în 2011, a zidului de pe strada Horea din Baia Mare, prin care au fost izolate familii rome) sau cele legate de avort (inițiativa subcomisiei parlamentare conduse de Victor Ponta din 2009 de introducere în Codul Penal a unui amendament prin care avortul terapeutic devenea infracțiune, sau inițiativa din 2012 a deputatului PDL Marius Dugulescu care propunea consilierea obligatorie pentru femeile care vor să facă avort) ne arată cum lupta pentru controlul corpurilor femeilor și, implicit, pentru menținerea unui statu quo al familiei tradiționale se traduce în dorința perpetuă de control al realului, naturalului și biologicului, mai concret, în dorința de a menține o legătură cauzală necesară și indestructibilă între corpuri, sex, gen și sexualitate.
Dacă în logica patriarhală (heteronormativă, dualistă și opozițională), genul persoanei se confundă cu sexul acesteia, adică masculinitatea este efectul și consecința necesară a faptului de a avea un corp bărbătesc și de aici și faptul de a fi heterosexual, potrivit criticii feministe post-structuraliste, genul este ceva separat de sex, în sensul că a avea un trup bărbătesc nu înseamnă, automat, că eşti sau trebuie să fii şi să te comporţi ca un bărbat tradiţional, din punct de vedere social; sau că din faptul de a avea un trup femeiesc nu decurge automat că o femeie nu poate şi nu trebuie să fie politiciană sau șoferiță de autobuz. Pe scurt, sexul nu determină genul. Pe de altă parte, există și înţelegerea feministă postmodernă potrivit căreia atît sexul, cît şi genul (atît „biologicul“, cît şi „socialul“) sînt construcţii discursive interconectate. Cînd un copil se naşte, sîntem imediat interesaţi/interesate de sexul său. Afirmaţia „este fetiţă!“ produce, chiar în acel moment, o sexualizare a trupului. Grila dihotomică bărbat-femeie este impusă imediat pe trupuri. Pe scurt, sexul se materializează și se construiește în mod discursiv. La fel și în cazul genului. Devenim bărbați și femei, construindu-ne în permanență ca bărbați sau femei potrivit unor grile impuse de un sistem cultural violent prin care sînt controlate, normalizate şi manipulate corpurile femeilor şi ale bărbaţilor, și chiar mai violent în cazul persoanelor care nu se încadrează într-una din cele două categorii „biologice“, tocmai pentru a menține logica producătoare și reproducătoare a ordinii sociale predominante.
Cultura umană încă se definește printr-o logică de supraviețuire biologică, cantitativistă, animalieră. Ne interesează mai puțin calitatea vieții, cît faptul că trebuie să reproducem „neamul“ ca nu cumva să devenim extincți. De aici poate decurge și oroarea neoconservatoare față de instabilitatea cauzală a acestei legături între corp, sex, gen și sexualitate. Este oroarea la gîndul că realul, naturalul și normalul sînt doar constructe culturale aflate în perpetuă devenire în ceea ce le privește conținutul conceptual, cum de fapt istoria ne-o arată constant (ex.: sclavia nu mai este naturală sau normală; violența față de femei, copii sau bătrîni nu mai este chiar ruptă din rai etc.). Această oroare de instabilitate și de aparentă pierdere de repere axiologice și morale ascunde frica acută de pierdere a privilegiilor ce decurgeau din faptul de a fi reprezentat majoritarul, norma și normalul într-o anumită organizare socială (vezi recurenta temă a crizei valorilor și, de aici, diversele nostalgii pentru perioade fictive anterioare retroproiectate ca vremuri mai „bune“). În plus, această anxietate trădează frica bărbaților de pierdere a controlului reproducerii și reamintirea constantă a dependenței față de femei pentru reproducerea propriilor vieți și privilegii.
În consecință, corpul (categoriile analitice de sex, gen și sexualitate trimit în final tot la referentul corp), și în particular corpurile femeilor, pot reprezenta cheia pentru înțelegerea modului în care se duc luptele pentru controlul reproducerii sociale și a persistenței cu care se reîntoarce discursul familiei tradiționale din ce în ce mai puternic. Tot în această cheie putem identifica și modalitățile prin care se construiesc instrumentele și strategiile de rezistență și solidarizare în diversele comunități minoritare. Cifrele sînt încă importante, iar cifrele corpurilor par să fie relevante mai mult ca oricînd. Avem, aparent, trei milioane de semnături în sprijinul Coaliției pentru Familie, sau avem diverse proteste și marșuri de sute, mii și zeci de mii de corpuri, toate dorindu-se ca argumente majoritariste de impunere pe agenda politică a anumitor deziderate. Reacția e cumva și de înțeles: cînd realitatea pare să fie confuză, iar categoriile de înțelegere sînt aparent volatile și instabile, nu rămîn să regleze situația decît masele de corpuri în stradă sau pe hîrtie. Argumentul majoritarist încă reprezintă un bastion al eficienței politice. Dar „sistemul“ nu este total și prin crăpăturile sale se întrezăresc și sursele de rezistență: realul corpurilor minoritare lovește înapoi.
Ovidiu Anemțoaicei este consultant în domeniul egalității de gen. Are un doctorat în filozofie feministă, masculinități și etică. În 2015 a cofondat editura și librăria Hecate.
Foto: James Goodman, Flickr