Corpul neîndoielnic

Într-un dosar despre corp din Lire (septembrie 2001), urmat nu doar de nenumărate colocvii docte, interdisciplinare şi (pe alocuri) ideologizate, corporalitatea în artă era văzută, cu exasperare, ca fiind un simptom de angoasă al unei epoci fără transcendenţă şi fără umanism. Pus în legătură mai ales cu literatura erotizantă (tocmai apăruseră cărţi precum La vie sexuelle de Catherine M. de Catherine Millet, Plateforme de Houellebecq, Pornocratie de Catherine Breillat, Putain de Nelly Arcan, Le slip de Alain Sevestre ş.a.), corpul eroic al existenţialismului, fenomenologiei şi psihologiei abisale devenise o maşinărie depersonalizată, normativă şi biologică. De atunci lucrurile au evoluat, nenumăratele ipostaze ale corpului crud, organic, mecanic, modificat genetic dînd prilejul nu numai la ironii, dar şi unor teoretizări neaşteptate pentru "detractorii corpului". Astfel, pentru Paul Ardenne, în volumul L’image corps: figures de l’humain dans l’art du siecle XX , felul în care este redat corpul în artele secolului al XX-lea este direct influenţat de mutaţiile majore ale istoriei, printre care: "abandonul aproape definitiv al noţiunii corporale de esenţă divină, corpus; intensificarea unui soi de materialism care adînceşte ideea omului-maşină, baza unei relaţii mai degrabă tehnice decît etice cu corpul; o criză profundă a vechiului umanism direct răspunzătoare de tragedii ale istoriei...". Chiar formele de reprezentare artistică a corpului în secolul nostru - corp brutalizat, dezumanizat, fragmentar - sînt văzute ca fiind urmarea acestei dispariţii a subiectului, în spatele unui body biz superficial şi mecanic. Ceea ce fusese pînă nu demult, în afişarea corporalului, o formă de tatonare a identităţii şi a profunzimilor eului, ajunge, la început de secol XXI, să însemne în primul rînd sex, carne şi carcasă. Corp şi erotism literar La noi, corporalizarea de acest gen nu a reuşit să treacă graniţa studiului de caz, al mizerabilismului, al erotismului fiziologic. În perioada interbelică exista acel soi de literatură light (M. Sorbul, G.M. Zamfirescu, I. Peltz, Mihail Celarianu) care făcea oficiile erotismului literar. Pe de altă parte, tot între războaie, erotismul îşi făcea loc în operele canonice. E cazul lui Camil Petrescu ( Patul lui Procust ), M. Eliade ( Maitreyi ), Geo Bogza ( Jurnal de sex ) declanşînd procese de intenţii şi chiar procese de moralitate, cum a fost cel din seara zilei de 12 decembrie 1932, cînd s-a judecat, la Bucureşti, cartea tradusă a lui D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley . Există în literatura română actuală o mare aplecare către cazurile patologic-sexuale, către excesul senzual şi pentru amorurile maladive, dar astea nu fac o literatură erotică, ca cea franceză, de pildă, cea spaniolă sau ca literaturile orientale, cu ale lor ars amandi. Noua literatură cu pretext erotic este o formă de dezinhibare autoficţională. Autorii, majoritatea sub 30 de ani, îşi povestesc viaţa, se autoficţionalizează. Iată de ce, nu întîmplător, avem multe experienţe priapice şi nimfomaniace, dar nu erotism literar. Ioana Bradea, Ioana Băeţica, Ionuţ Chiva nu scriu literatură erotică, iar corpurile ce le populează cărţile sînt indistincte şi asemănătoare. La Claudia Golea, cea care "ar scrie un roman întreg cu vaginul", sau la A. Vakulovski, din Pizdeţ , sexualizarea e dominantă. Acuplările nemăsurate, vagabondajul sexual nu au însă nimic în comun cu erotismul şi cu "corpul trăit". Erotismul literar presupune un limbaj, un spaţiu şi un set de fantasme de care literatura română, cu cîteva excepţii exotice, s-a dispensat. Corpul literar românesc Totuşi, se spune despre corp că este "neîndoielnic", obiectiv, evident. Că avem sau sîntem un corp cu senzaţii, afecte, pasiuni şi gînduri. Că nu putem trăi (continuu) în afara propriului corp, bun sau rău, frumos sau urît, excesiv sau inconsistent. Că ştim sau ar trebui să ştim cum stau lucrurile dincoace şi dincolo de el, adică de noi. Cu toate astea, puţine subiecte se bagatelizează mai repede de îndată ce ies din domeniul arondat. Cînd îl scoatem din anatomie şi fiziologie, din erotica mai mult sau mai puţin literară, din zona alunecoasă a studiilor de gen - "corpul neîndoielnic", cum îl numea Barthes, pare a se pierde în reprezentări, metafore şi interpretări străine de substanţa lui. Corpul pictat, fotografiat sau scris nu este nici corpul fizic obiectiv, nici "corpul trăit", ci mai degrabă un corp instituit simbolic şi cultural, determinat şi dresat în funcţie de mode şi modele, de curente şi tendinţe dominante. Corpul ar fi astfel locul comun, dar şi punctul de tensiune de la care se porneşte şi la care se ajunge, ca la unica realitate indiscutabilă. Nu întîmplător cele mai semnificative cărţi scrise la noi în ultimele decenii au, ca metaforă centrală, corpul şi avatarurile lui. Şi nu mă gîndesc la literatura erotizantă, bună sau proastă, care şi-a ocupat, în ultimii ani, nişa. Mă gîndesc la cărţi precum Femeia în roşu de Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş; la Orbitor de Mircea Cărtărescu; la Coaja lucrurilor de Adrian Oţoiu; la Bietele corpuri de Sonia Larian; la Pupa russa de Gheorghe Crăciun; la Exuvii de Simona Popescu; ş.a. E vorba despre o literatură ce nu poate fi discutată în afara istoriei simbolice şi reprezentative a corpului. Dosarul nostru dilematic nu face decît să schiţeze cîteva dintre cele mai vizibile reprezentări ale corporalităţii contemporane în arte plastice, film, dans, literatură. Chiar dacă - aşa cum s-a tot spus - reinventarea corpului în zilele noastre nu pare adesea decît un corelat obiectiv al vidului. ( S. S. )