Corporaţiile din România şi „cuiul din pantof“

19 mai 2010   Tema săptămînii

Ca mod de organizare, corporaţiile sînt foarte populare pentru că au o capacitate sporită de a obţine capital şi, implicit, oferă acţionarilor posibilitatea de a profita de creşterea companiei, în condiţiile dispersării riscului şi a unui foarte mare grad de libertate de mişcare din punct de vedere economico-financiar. Foarte profitabile, acestea atrag, pe de o parte, forţă de muncă, iar pe de alta, fiind o sursă de venit la buget, prin impozitele pe care le plătesc, beneficiază de o anume toleranţă din partea statului şi a organismelor sale.

În România nu există un cod al corporaţiilor. Mai mult, nici nu există interes pentru realizarea acestuia, cu atît mai mult cu cît se afirmă faptul că legislaţia în vigoare conţine dispoziţii, prevederi şi obligaţii care revin corporaţiilor, prevederi despre care se consideră că sînt suficiente pentru ca activitatea acestora să fie reglementată legal. Legea Companiilor, Codul Comercial, Legile care reglementează piaţa de capital şi, nu în ultimul rînd, Legea Insolvenţei şi Codul Muncii conţin referiri la adresa corporaţiilor.

La polul opus se află sindicatele. Dacă o corporaţie îşi vinde marfa, indiferent care ar fi aceasta, scopul politicilor sindicale este acela de a cere, în cadru legal, respectarea drepturilor forţei de muncă şi a nevoilor acesteia. Este evident faptul că interesele corporaţiilor şi cele ale sindicatelor sînt opuse şi, de cele mai multe ori, conflictuale. Practica sindicală din România a dovedit că, din punct de vedere al intereselor corporaţiilor, sindicatele sînt privite ca un „cui în talpă“, reacţia naturală a mediilor corporatiste fiind aceea de a evita, bloca şi, în ultimă instanţă, de a refuza dezvoltarea structurilor sindicale în cadrul corporaţiilor care şi-au extins activitatea în România.

În mediile corporatiste, sindicatele sînt, în general, slab reprezentate. Dar situaţiile variază, în mod particular, de la caz la caz. Dacă la nivelul corporaţiei McDonald’s organizarea sindicală este cu desăvîrşire interzisă, la nivelul unor corporaţii din mediile bancare (cum ar fi Bancpost sau Raiffeisen), organizaţiile sindicale sînt bine reprezentate, foarte active şi, cel mai important, considerate parteneri sociali reali ai instituţiei. Ce anume face diferenţa? Bancpost şi-a organizat şi consolidat structura sindicală a angajaţilor în perioada în care instituţia era integral deţinută de statul român. În momentul în care banca a fost privatizată, vînzarea s-a făcut cu tot cu sindicat, astfel că sindicatul angajaţilor a fost „inclus“, la vînzare, în pachet cu banca.

Corporaţiile care deţin marile reţele de hipermarketuri dezvoltate în România, spre exemplu, se află la polul opus şi refuză sau sînt extrem de reticente faţă de dorinţa angajaţilor de a organiza o structură sindicală, fie că este independentă, fie că este afiliată unui organism sindical deja funcţional.

Se mai întîlneşte şi o a treia situaţie, în care, în paralel cu un sindicat real, al cărui scop este acela de a proteja, apăra şi susţine interesele lucrătorilor, corporaţia susţine şi dezvoltă un sindicat paralel. Acest gen de sindicalism, de faţadă, care nu apără interesele angajatului, ci pe cele ale corporaţiei, este cunoscut sub numele de „sindicat galben“.

Exemplul cel mai cunoscut este cel al fabricii Nokia, unde corporaţia a dezvoltat un sindicat paralel. Prin această mişcare a transformat, practic, lupta sindicală, dedicată intereselor lucrătorului, într-o luptă internă între cele două sindicate.

Toate aceste cazuri dovedesc faptul că, în general, este foarte greu de vorbit despre existenţa unui control al sindicatelor în activitatea corporatistă. Mai grav este faptul că nici statul nu poate exercita vreun control real în activitatea internă a corporaţiilor, atunci cînd este vorba despre respectarea drepturilor angajaţilor, şi asta în ciuda prevederilor legale, a dispoziţiilor Codului Muncii şi a altor instrumente legale.

Este important de menţionat faptul că situaţia din România este particulară şi diferită fundamental de cea din alte state europene, şi nu numai, corporaţiile speculînd, aşa cum este şi firesc, pînă la urmă, absenţa unui cod al corporaţiilor în care să se prevadă expres necesitatea acceptării şi colaborării cu structurile sindicale, în interesul lucrătorului. De aici lipsa, o dată în plus, a oricărui control al relaţiilor de muncă în mediul corporatist.

Bogdan Iuliu Hossu este liderul sindicatului Cartel ALFA.

Mai multe