Corp şi minciună

4 martie 2015   Tema săptămînii

Nimic mai răspîndit decît minciuna. O spune şi Psalmistul: „Eu am zis întru uimirea mea: «Tot omul este mincinos»“ (115:2). Nu e deci de mirare că minciuna este un vechi subiect de dezbatere pentru teologi, moralişti, filozofi, psihologi şi jurişti, care au încercat în fel şi chip să-i dezvăluie cauzele şi să îi repertorieze funcţiile şi formele de manifestare. 

Codurile moralităţii religioase iudeo-creştine fac din minciună un păcat care atrage după sine pierderea sufletului: „Buzele cele grăitoare de minciună sînt urîciune înaintea Domnului“ (Pilde, 12:22). Cea mai primejdioasă minciună este mărturia mincinoasă, un păcat de moarte, la care face referire cea de-a noua poruncă: „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău“. 

Dintotdeauna practicile judiciare s-au confruntat cu dificultatea demascării falsităţii declaraţiilor. Vechile instituţii juridice au pus în aplicare metode şi tehnici de detectare a minciunii. Multe practici de acest fel se sprijineau pe credinţa că actul de a minţi determină modificări fiziologice şi reacţii corporale care scapă controlului conştient. În China veche exista testul orezului: în timpul interogatoriului trebuia ca împricinaţii să mestece orez uscat. La finalul procedurii, orezul era scuipat, iar gurile erau cercetate cu mare atenţie: dacă mai rămîneau boabe de orez însemna că persoana este mincinoasă. Uscăciunea gurii era interpretată ca un semn de tulburare, de frică, mincinoşii neputînd produce destulă salivă pentru a reuşi să îndepărteze tot orezul din gură. Un alt procedeu chinezesc consta în legarea martorilor de o scîndură, plasată la orizontală, deasupra apei, în echilibru, pe vîrful unei pietre în formă de piramidă. Exista convingerea că atunci cînd este spusă o minciună are loc un aflux mărit de sînge înspre cap. Astfel, în decursul interogatoriului, din pricina declaraţiei false, scîndura se va înclina, iar capul mincinosului va intra în apă. 

În India antică, preoţii-anchetatori aplicau testul cozii presărate cu funingine: trebuia ca martorii să intre singuri într-un cort întunecat în care se afla un măgar şi să-l prindă de coadă. Li se spunea că măgarul va rage doar în cazul în care va avea de-a face cu mincinoşi. La ieşire, mîinile lor erau controlate. Dacă erau curate, fără urme de cărbune, erau declaraţi mincinoşi: exista dovada că, simţindu-se vinovaţi, s-au temut să atingă coada măgarului. La un procedeu similar recurgeau şi arabii, cu deosebirea că ungeau coada măgarului cu grăsime. Indienii sioux aplicau acelaşi principiu al autodemascarii: suspecţilor li se cerea să intre într-o colibă întunecată, spunîndu-li-se că vor găsi acolo pe o masă o cutie avînd alături două pietre, una albă şi una neagră, şi că Marele Spirit va pune piatra albă în cutie în cazul în care ei ar fi spus adevărul. Anchetatorii nu făceau altceva decît să verifice la ieşire dacă pietrele rămăseseră la locul lor: o persoană nevinovată nu le-ar fi atins, ar fi aşteptat ca Marele Spirit să intervină şi să mute piatra albă. 

Etnologul francez Lucien Lévi-Bruhl prezenta în cercetările sale obiceiuri juridice africane de invocare a unor instanţe supranaturale care să decidă veracitatea sau falsitatea depoziţiilor martorilor şi să pedepsească mincinoşii: era nevinovat cel care putea să ţină mîinile în apă clocotită fără a simţi durere sau să înghită băuturi otrăvitoare fără să moară. Această instituţie a ordaliei este binecunoscută şi în Europa, atît în Antichitatea greco-romană, cît mai ales în Evul Mediu, cînd proceduri de acest tip au fost utilizate pe scară largă (proba apei clocotite, proba fierului înroşit în foc care trebuia ţinut în mînă etc.). Riturile juridice medievale recurgeau la „judecata lui Dumnezeu“

cu ocazia depunerii jurămintelor în faţa instanţelor judecătoreşti. Garantul jurămîntului este Divinitatea, invocată să pedepsească sperjurul. Mărturia mincinoasă implica, din perspectivă eschatologică, pierderea sufletului, imposibilitatea mîntuirii. În dreptul medieval românesc, o formă de ordalie era „jurămîntul cu brazda în cap“ desfăşurat cu ocazia proceselor de hotărnicie. Martorii purtau o brazdă de pămînt pe cap, parcurgînd desculţi hotarul proprietăţii, pe care îl socoteau drept şi adevărat. Exista credinţa că trupul celui care minte în cursul acestui ritual nu va putrezi după moarte, iar sufletul îi va fi osîndit pe veci în Iad. 

Regăsim vechea concepţie potrivit căreia mincinosul se trădează prin manifestări corporal-fiziologice şi în principiul de funcţionare a poliografului modern – „detectorul de minciuni“. Un precursor este considerat celebrul medic italian Cesare Lombroso, care pretindea (1895) că a descoperit o corelaţie între sporirea frecvenţei pulsului, creşterea presiunii arteriale şi răspunsurile mincinoase. În 1897, medicul B. Sticker ataşează electrozi pe degetele mîinilor şi pune pe seama minciunii sporirea conductivităţii electrice a pielii. Şi alte funcţii fiziologice sau părţi ale corpului au fost ţinta testelor de descoperire a minciunii: respiraţia, vocea, frecvenţa clipitului din ochi, contractarea pupilei. În cele din urmă, criminologul american L. Keller (1924) combină toate instrumentele de pînă atunci, realizînd un prototip al poligrafului modern. Ulterior, testul poligraf a devenit o adevărată industrie în SUA, fiind admis ca probă în justiţie în multe state americane sau utilizat intensiv de specialişti în resurse umane, în anchetele interne ale corporaţiilor, de către servicii de informaţii etc. Există o întreagă dezbatere ştiinţifică pe marginea acurateţii testului, controversat şi pus la îndoială. Au fost invocate atît cazuri de erori judiciare, de condamnare a unor nevinovaţi, cît şi cazuri de păcălire a detectorului de minciuni. Astăzi, poligraful este pe cale să-şi încheie cariera. 

Noua generaţie de detectoare de minciuni are ca punct de plecare cercetările din domeniul neuroştiinţelor şi al imageriei medicale. Minciuna este acum căutată în structura şi în activitatea creierului. Spunerea unei minciuni ar lăsa „semnături“ în creierul nostru, prin activarea anumitor zone din cortexul prefrontal, vizibile cu ajutorul tomografului. Neurodetecţia minciunii este încă la început, dar deja stîrneşte frisoane, fiind văzută ca un instrument de urmărire de tip orwellian. 

Dorinţa oamenilor de a citi gîndurile celorlalţi şi de a depista minciuna sau înşelătoria este veche de cînd lumea. Pe lîngă tehnicile arhaice sau moderne care iau drept parametri modificările fiziologice ale corpului, există o serie întreagă de „metode“ care îşi propun detectarea minciunii prin intermediul limbajului gesturilor. Librăriile sînt inundate de o întreagă literatură, care ne învaţă trucuri sigure pentru decodarea mişcărilor corporale şi identificarea mincinoşilor. Diverşi formatori, „sinergologi“, pretinşi guru ai comunicării non-verbale susţin că ne putem îmbunătăţi competenţele în depistarea celor care mint. Ideea de la care pleacă aceştia este că limbajul corporal este mai greu de controlat decît cel verbal şi, în consecinţă, există o serie întreagă de gesturi şi reacţii corporale care trădează minciuna: frecarea nasului, a bărbiei sau a lobului urechilor, acoperirea gurii şi a feţei cu palmele, evitarea contactului vizual, nervozitate, tendinţa de a diminua gestica normală etc. De departe, nasul este vedeta acestor indicii care ar trăda minciuna. Analiza gesturilor făcute de Bill Clinton, audiat de Curtea Supremă în privinţa afacerii Monica Lewinsky (1998), a făcut deliciul mass-media şi a dus la formularea „sindromului Pinocchio“, de către medicii Wolf şi Hirsch. Aceştia, în urma studierii înregistrării video, au susţinut că preşedintele a făcut 23 de prezumtive semne verbale şi non-verbale ale minciunii, printre care şi atingerea repetată a nasului.  Autoatingerea nasului s-ar explica prin faptul că atunci cînd minţim are loc o vasodilataţie a nasului care dă senzaţia de mîncărime.

Faţa, prin mimica ei, este locul privilegiat unde se manifestă stările noastre emoţionale. Însă plasticitatea feţei umane, motricitatea, mulţimea combinaţiilor posibile între elementele componente fac ca mişcările ei să nu fie întotdeauna transparente în semnificaţiile lor. Diverse orientări în studiul comunicării non-verbale consideră, la rîndul lor, că faţa poate fi citită, decodată. Psihologul american de succes Paul Ekman şi-a dedicat întreaga carieră studiului expresiei emoţiilor, precum şi detectării semnelor faciale ale minciunii. Ca urmare a cercetărilor experimentale, Ekman şi colaboratorul său W. Friesen au descoperit aşa-numitele „microexpresii faciale“: mişcări involuntare, imperceptibile cu ochiul liber, care durează 0,02 secunde şi care apar atunci cînd este reprimată şi controlată o emoţie. În consecinţă, anumitor microexpresii li se atribuie calitatea de indici faciali ai minciunii. Ekman şi Friesen au pus la punct tehnica Facial Acting Coding System, considerată a fi o modalitate fiabilă de a detecta minciunile, utilizată în prezent de FBI, CIA şi departamentele de poliţie. Chiar dacă microexpresiile sînt vizibile numai prin proiectarea cu încetinitorul a unor imagini video, Ekman susţine că recunoaşterea minciunilor se poate face în urma unui antrenament special. Validitatea acestei metode este contestată, studii recente arătînd că microexpresiile pot apărea şi la indivizi care dau dovadă de sinceritate. 

Toate aceste încercări de a descoperi minciuna în indicii corporali sînt fondate pe utopia unei etalonari. Omul nu e însă o simplă maşinărie, sau e o maşinărie mult mai complicată decît aceste mijloace standardizate care pretind că au descifrat mecanismul. Desprins de viaţa reală, acest registru de microexpresii exclude variaţiile individuale, diversitatea situaţiilor de interacţiune cu celălalt, varietatea contextele sociale şi culturale. Ca şi în cazul gesturilor, nu vom putea niciodată descifra cu certitudine, fără rest de îndoială, nici harta mişcătoare care este chipul mincinosului. De altfel şi Montaigne, în

sale, observase că minciuna „are o sută de mii de feţe şi un cîmp nemărginit“.  

Străzi vechi din Bucureştiul de azi,

Mai multe