Corectitudinea politică sau tirania cu blîndețe
Sînt multe modalități prin care poate fi testat gradul de libertate al unei societăți. Cioran propunea o verificare extremă, atunci cînd scria că „o epocă bună este o epocă în care ironia nu te aruncă în puşcărie” sau, am putea adăuga noi, nu te lasă într-o baltă de sînge la marginea drumului. Spre deosebire de dictaturile brutale, unde recuzita de fier a temnicerului devine tezaur național, corectitudinea politică, acest furuncul crescut pe spatele democrației, operează mai blînd, dar nu mai puțin eficient.
Așa cum, pentru Kant, „relativismul reprezintă azilul ignoranților”, corectitudinea politică reprezintă refugiul evazioniștilor. Și nu e vorba de evazioniștii fiscali, relativiști și aceștia în felul lor, și nici de căutarea unui paradis fiscal, ci de cei aflați în căutarea unui paradis verbal. Însă nu pentru toată lumea e rezervat acest rai, doar pentru adepții dogmei, cei care nu se supun sînt damnați negreșit. Evazioniștii realităților neconvenabile, cei care fug de evidențele supărătoare, operează cu dublă măsură, nicidecum universal, așa cum pretind aparent. Adepții CP nu aplică relativismul la ei în casă, ci doar dușmanilor de clasă. Ca de fiecare dată, utopia egalizează cu forța.
Pentru corectitudinea politică, limbajul reprezintă preșul sub care trebuie acoperită mizeria realității. Spre exemplu, cuvîntul secretară este la bază neutru. Faptul că o parte dintre secretare ajungeau să dezvolte relații extraprofesionale cu șefii lor a creat o anumită reputație negativă. Astfel că s-a creat un termen curat, fără păcate, asistent manager. Însă cum natura umană nu se schimbă, ci doar învelișul ei, e foarte posibil ca și această denumire să fie folosită la un moment dat cu intonație și surîs ironic, ceea ce va duce la crearea unui alt termen nejignitor, virgin moral. Același lucru este valabil și pentru zona de prostituție, industrie porno, unde acum se vorbește de lucrători sexuali, aceștia alăturîndu-se astfel lucrătorilor agricoli sau comerciali. Aici găsim iluzia corectitudinii politice care crede că poate fugi de realitate prin cuvinte. E și o contradicție logică în tot acest demers al avocaților corectitudinii politice. Deși nu consideră că realitatea e identică cu cuvintele, din moment ce optează pentru interșanjabilitate lingvistică, relativism conceptual, canonul corectitudinii politice sfîrșește prin a desemna cu intransigență, tot prin cuvinte, anumite realități. Metoda nu e una nouă: e introdus în cetate calul troian al relativismului, toleranței, din care apoi, la momentul oportun, ies soldații corectitudinii politice cu biciul.
În același timp, corectitudinea politică reprezintă un mijloc de corectare artificială, aparentă doar, a inegalităților de tot felul. Spre exemplu, distanța de putere redusă dintre șef și angajat, faptul că subalternii unei corporații pot ocupa loc pe scaunul șefului, prin rotație, pentru o zi, fără să preia atribuțiile de decizie ale acestuia sau doar unele neimportante, ține tot de această butaforie a egalității. Nimic nou sub soare, un fel de Saturnalii moderne, sărbătoarea cînd sclavii deveneau, efemer și inutil, stăpîni. Totul fiind doar o supapă menită să creeze iluzia egalitarismului, nu să modifice polii de putere. În general, categoriile sociale care în trecut aveau un statut inferior sînt reabilitate la nivel lingvistic. De la banala coafeză am ajuns la speciala hairstylistă. O amăgitoare compensație, dar care are o anumită eficiență, aceea de-a inhiba revolta, resentimentul social. Stimulînd falsa importanță de sine, corectitudinea politică irigă abundent canalele imposturii universale.
Această obsesie pentru cuvintele care ba jignesc, ba apără, protejează, duce de multe ori la pierderea simțului realității. Pe cei ce nu se supun agendei îi așteaptă ghilotina de hîrtie care-i cenzurează și lipirea pe frunte a etichetelor colțuroase de genul: rasist, misogin, homofob.
Atracția și fobia semantică ar putea fi vindecate mai degrabă prin terapeutica înțelepciunii detașate decît prin iluzia preșului pictat cu floricele, dar care nu acoperă și mirosul realității. O perspectivă mai relaxată, în acest sens, se degajă prin vocea personajului lui Turgheniev din „Părinți și copii”, Bazanov: „Ce putere are, totuși, cuvîntul! L-ai găsit, i-ai spus criză și, iată, te simți mîngîiat. E de mirare, zău, cum lumea mai crede încă în cuvinte. Îl numești pe cutare «nătărău» fără să te atingi de dînsul, și omul se supără. Zici că e deștept, fără să-i dai vreun ban, și el e bucuros”.
Ciprian Blidaru este jurnalist la Oradea.
Foto: flickr