Cordonul ombilical

De cîțiva ani, am sentimentul că România dizolvată prin lume a început să precipite. Am experimentat-o pe viu, la Paris, stînd zece ore și jumătate la rînd la Ambasadă, alături de alte mii de români, pentru a putea vota la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014, cînd Klaus Iohannis a devenit președinte și datorită diasporei. Dar fervoarea aceasta n-a fost doar la Paris. Mobilizarea de atunci a diasporei, masivă, patetică, eficace, a avut ca agent de răspîndire și mediu de coagulare rețelele sociale. Românii de la rînd din Torino știau că sînt români la coadă în München. Românii din Paris au aflat de „fetiţa de rînd“ de la Londra. Skype-ul a pîlpîit de mesaje, telefoanele mobile au vibrat în draci, Facebook-ul a zbîrnîit ca o jucărie de copil surescitat. „Acasă“ s-a lărgit, mult dincolo de Berceni. Ca și cum comunicarea virtuală, instantanee, pentru o cauză comună, în jurul unei revolte comune, ar întinde și ar reașeza pămîntul național sub picioarele celor plecați.

Ca să-și afirme eventual românitatea, dacă despre identitate națională ar fi vorba, de exemplu ziua națională n-a strîns totuși nicăieri în Paris zece mii de oameni împreună, cîți au votat, cu o îndîrjire fabuloasă, la alegerea lui Klaus Iohannis. Aș spune că diaspora plecată la muncă sau la studii e capabilă de un patriotism aplicat, de un patriotism pragmatic și simbolic în egală măsură.

Mobilizarea pentru alegerea președintelui se explică și printr-un complex „pe invers“ al fiului rătăcitor: acesta nu se-ntoarce acasă și fiindcă simte că n-ar fi primit cu brațele deschise, și-atunci poate își face rost de un tată care să vină el să-l îmbrățișeze și să-l reprezinte, acolo unde fiul s-a risipit și acolo unde fiul l-a validat drept părinte iubitor și legitim.

Dar la Paris românii au organizat manifestații de solidaritate cu ce se întîmplă în țară și pe subiecte ca Roșia Montana, tragedia de la Colectiv sau, foarte recent, ordonanțele care depenalizează faptele de corupție. Aș numi patriotism aplicat această capacitate de proiecție a celor plecați într-un viitor din care România nu numai că nu se estompează, ci se precizează, se conturează și mai apăsat, conform unor standarde de nenegociat, de care cei plecați s-au molipsit în societățile străine în care activează. Resentimente și un fel de iubire-ură, pasională, față de spațiul de origine, răzbat la fiecare pagină în mărturiile publicate în volumul colectiv Revoluția din depărtare (Curtea Veche, 2011), în care 30 de expatriați după 1989 își spun povestea unei despărțiri individuale dureroase, și pe aceea a unui eșec de țară. Între timp, vremurile s-au precipitat și s-au întîmplat lucruri la antipod: pe de o parte, plecările s-au banalizat (în sensul că ele fac cumva parte din imaginarul colectiv: asta e, se pleacă); pe de altă parte, Europa, neviabilă decît ca piață de desfacere, ca și lumea globalizată subminată de tensiuni identitare și religioase, și-a atins limitele odată cu tragediile atentatelor teroriste. Acest complex generează un reflex de repliere naționalistă. Întoarcerea cu fața către țară, către națiune, e un reflex al timpului. În acest context de tensiuni între națiuni care se redescoperă, se reidentifică în creuzetul unui amestec nelegat, injoncțiunea celor plecați e pragmatică, ei își pregătesc, inconștient, refugiul: eu am plecat pentru că nu-mi era bine cu tine, dar între timp tu ai datoria să te faci bine, strigă plecații, peste umăr, țării de origine.

În jur de 200 de români s-au strîns pe 1 februarie, în fața Ambasadei României la Paris, seara, după orele de birou, după cursuri, după munca pe șantier. N-au scos nici o vorbă, dar purtau toți pancarte grăitoare, confecționate artizanal. Pe afișul Cristinei Sucală, arhitectă, scria: „Trezește-te, România, îți moare democrația!“ Cu această motivație: „Pentru că nu mi s-a mai strîns așa stomacul de la atentate. Pentru că mă indignează o guvernare care face legi la miezul nopții doar ca să îi aranjeze pe ei… mai ales după ce am simțit gustul a ceea ce înseamnă să ai un guvern care e interesat de cum poate îmbunătăți lucrurile în România.“ Scriitorul Dan Ciupureanu, și el stabilit în Franța de mai mulți ani, e amar: „Nu mă dă patriotismul afară din casă, însă este scandalos. Dacă sînt plecat de acasă de aproape zece ani din cauza sărăciei și a lipsei de perspective, nu înseamnă că nu urmăresc cu atenție și nu vreau, cîndva, să pot fi mîndru de ceea ce-am avut norocul sau nu să fiu. Am citit sute de comentarii pe Facebook, am văzut transmisiuni live și sînt surprins și scîrbit să observ cum unii nu înțeleg ceea ce se întîmplă.“

Pe rețelele sociale ale celor plecați, pancartele au fost la unison cu cele ale prietenilor din țară, ieșiți cu sutele de mii să protesteze în stradă împotriva depenalizării, prin ordonanțe de urgență, a faptelor de corupție ale politicienilor. Interfața lor virtuală e întoarsă către țară. De ce? Pentru scriitorul Ovidiu Nimigean, e un dat. Ca și cum, dacă putem oricînd ieși din țara de origine, nu putem niciodată ieși din noi înșine: „Pentru că – fără patetism, în mod natural, «organic», de la sine – nu se poate altfel. Poate chiar există un «cordon ombilical»“, crede scriitorul care trăiește în Franța din 2010.

Între diasporă și țară, cordonul ombilical e derulat, la infinit, de rețelele sociale. Cînd pleci de acasă nu lași ușa descuiată (îți pasă). Lași eventual cheile la un vecin de încredere (votezi). Instalezi o cameră de supraveghere (Facebook). Iluzie pragmatică, patriotism aplicat. Ești unde ești și fiindcă îți întreții, în fiecare zi, speranța că ai unde te întoarce. 

Cristina Hermeziu este jurnalistă şi doctor în filologie. Din 2004 s-a stabilit la Paris.