Copilul stricat şi reparat din globul de sticlă
În 2004, atunci cînd am început să lucrez ca psiholog, lucrurile erau foarte diferite de momentul actual. Se cunoşteau foarte puţine lucruri despre psihologie, mai ales despre psihologia copilului, iar acestea erau confundate în special cu problemele psihiatrice, luînd o conotaţie gravă sau negativă. Absenţa informaţiei şi ruşinea făceau aproape imposibil ca un părinte să îşi poată pune întrebări cu privire la ceea ce se întîmplă cu copilul lui. Lucrurile stăteau foarte prost, mai ales în situaţia copiilor cu deficienţe sau handicap, şi singurele modele care funcţionau erau cele aduse de asociaţii străine, din ţări cu o bogată tradiţie psihologică. Psihologia copilului se referea la vremea aceea, în mod stereotip, la teste legate de dezvoltarea pe anumite paliere care se puteau traduce în cifre, cum era inteligenţa, de exemplu. Etichetele erau puse cu mare uşurinţă şi efectul lor era agăţat de gîtul copilului multă vreme. Despre psihologia familiei nici nu putea fi vorba.
Astăzi, pot spune că lucrurile sînt fundamental diferite, că psihologia copilului şi a familiei şi-a dobîndit un loc stabil şi destul de bine învestit şi că accesul larg la informaţia scrisă (numeroase cărţi traduse sau autohtone), la ateliere,
-uri, invitaţia constantă la cunoaştere şi autocunoaştere au avut ca rezultat o schimbare a perspectivei cu privire la ceea ce înseamnă viaţa psihică, emoţii, inteligenţă emoţională, stil de învăţare, stil de relaţionare, tipuri de comunicare etc. Un rol important în această transformare l-a jucat schimbul permanent de experienţă cu specialişti şi colegi din alte ţări cu tradiţie în acest domeniu. Dar la fel de mult a contat şi schimbarea atitudinii părinţilor şi a capacităţilor lor de a-şi pune întrebări şi de a-şi revizui propria lor educaţie.
De la educaţia prin act la educaţia prin cuvînt
Un prim factor care a permis accesul părinţilor la informaţie şi a declanşat capacitatea lor de a-şi pune întrebări cu privire la situaţia dificilă prin care trece un copil (acasă, la grădiniţă, la şcoală, la liceu etc.) a fost faptul că părinţii au început să accepte faptul că există situaţii în care sînt copleşiţi de ceea ce se întîmplă, în care nu mai înţeleg, în care nu mai ştiu cum să facă faţă sau cum să reacţioneze şi, mai ales, în care nu mai există cuvinte care să funcţioneze. Schimbarea de paradigmă de la „Lasă că îţi arăt eu ţie!“, „Te învăţ eu minte!“, „Tot faci tu ca mine!“ etc. la „Nu ştiu ce se întîmplă cu tine şi aş vrea să aflu!“ a permis construirea unui spaţiu şi pentru exprimarea copilului şi a dus la apariţia unor posibilităţi ca el să comunice despre suferinţa sau nemulţumirile sale. Dacă, în generaţia anterioară, absenţa oricărui sprijin şi a oricăror resurse din sfera psihologiei i-a pus pe părinţi în situaţia de a se descurca de unii singuri, fiecare aşa cum a înţeles şi cum a putut să facă lucrul acesta, generaţia următoare aparţine unor părinţi care şi-au înţeles propriile lipsuri şi propriile nevoi şi au vrut să producă o schimbare în relaţia cu copiii lor.
Părinţii cer foarte des ajutorul astăzi. Ajută şi faptul că s-a creat un fel de reţea de sprijin şi că de multe ori îi îndrumă către psiholog chiar educatoarea, învăţătoarea sau medicul pediatru. Cererile lor s-au transformat şi ele pe parcurs. Acum mulţi ani, ele se limitau la un simptom al copilului (dificultăţi de învăţare, întîrzieri în limbaj, agresivitate, timiditate etc.) şi ceea ce doreau era ca rezolvarea să vină cît mai repede şi cu cît mai puţină implicare a lor. Cu alte cuvinte, căutau o reţetă care să funcţioneze şi pe care să o aplice şi ei ulterior. În timp, însă, a apărut din ce în ce mai des interesul părinţilor pentru semnificaţia acestui simptom şi pentru a-şi înţelege propriul copil şi reacţiile lui.
Foarte multe familii îmi cer ajutorul şi pot spune că, de departe, primul motiv pentru care apare o astfel de cerere este confuzia. Schimbările rapide şi multiple din societate (din educaţie, din comunicare, din mediul social etc.) produc o nevoie de a înţelege care însă nu îşi găseşte mereu resurse în experienţa anterioară. Simptomul apare astfel ca un produs secundar menit să ne facă să înţelegem că ceva nu este în regulă. Părinţii îmi spun că se simt încurcaţi, copleşiţi, lipsiţi de repere, că nu mai ştiu cum să procedeze în situaţii de rutină, dar care ridică mari dificultăţi, că nimic din ceea ce au trăit ei şi ar putea aplica în relaţia cu copilul lor nu se mai potriveşte şi nu pare a-şi mai găsi locul. Reacţiile lor par inadecvate, reperele lor depăşite, indicaţiile lor nu par a capta atenţia copilului, iar plăcerile lor sînt catalogate ca fiind „din alte vremuri“. Este nevoie aşadar de o înţelegere profundă a diferenţelor pentru a putea construi o tranziţie şi, în cele din urmă, un punct de vedere comun. Pentru părinţi ceea ce fac copiii este de neînţeles, pentru copii ceea ce spun părinţii este de neacceptat.
De la „copilul cu cheia de gît“ la „copilul din globul de sticlă“
Un alt motiv este autonomia foarte scăzută a copiilor, care pare greu de înţeles, mai ales din perspectiva unor părinţi care au crescut în faţa blocului, care au mers singuri la şcoală, care îşi încălzeau mîncarea la aragaz etc. Copiii de astăzi au un grad de dependenţă ridicat, sînt extrem de nesiguri şi de anxioşi şi par a avea nevoie de ajutor pentru aproape orice. De exemplu, constatam împreună cu o mamă că fiul ei de 12 ani încă primeşte ajutor pentru toate activităţile sale, inclusiv pentru a-şi lega corect şireturile. De unde provine această autonomie scăzută? Din dorinţa părinţilor de a se asigura că odraslele lor sînt în siguranţă, că ei se ridică la înălţimea aşteptărilor, că nimeni nu le va reproşa părinţilor că nu s-au ocupat cum se cuvine de copii sau că îi neglijează. Dar, astfel, copiii ajung ei înşişi să fie foarte fragili, să aibă o stimă de sine foarte scăzută, să depindă exclusiv de celălalt, să se izoleze destul de mult, să nu mai poată distinge între ceea ce e de încredere şi ceea ce este periculos. Din dorinţa de a-i proteja, părinţii îi lasă mai neprotejaţi ca oricînd, pentru că îi feresc de ceea ce numai de unul singur poţi deprinde, şi anume propria lor experienţă de învăţare (cu greşelile aferente). René Kaës, psihanalist şi profesor emerit la Universitatea Lyon Lumière, spunea în ultima sa carte,
, că ceea ce caracterizează societatea modernă este fobia de lume, totul este periculos, a trăi este periculos.
De la „copilul stricat şi reparat“ la „împreună vom reuşi“
Psihologia nu este o artă a vindecărilor miraculoase. Un travaliu terapeutic este dificil, necesită timp şi disponibilitate de a căuta, de a descoperi, de a pune întrebări, de a simţi, de a dori o schimbare etc. O vreme, percepţia faţă de cel care lucra cu copilul era că acesta va depista unde este „stricat“ copilul şi îl va „repara“ rapid. Astfel, ar fi rezultat copii mai isteţi, mai politicoşi, mai veseli, mai îndrăzneţi. Un copil mi-a spus, la un moment dat, despre ceea ce considera el că făceam împreună: „Tu mă ajuţi să mă descopăr“. Este foarte importat ca terapia să lase loc copilului şi părinţilor să se descopere singuri şi mai ales să aibă sentimentul că împreună vor reuşi să înţeleagă ceea ce li se întîmplă şi, mai ales, cum să găsească soluţii. Ceea ce mă bucură cel mai mult este că numeroase cereri au la bază nevoia unei familii de a se simţi mai bine, de a fi din nou mulţumiţi şi bucuroşi, şi pornesc de la sesizarea a ceva în neregulă, a unei tensiuni, a unui disconfort care îi face nefericiţi. Faptul că psihoterapia nu mai este considerată un privilegiu, ci o resursă la care se poate apela într-un moment dificil este o mare reuşită într-o societate care a moştenit ruşine, teamă, vinovăţie de la un regim dictatorial care a şters orice fel de nevoie psihică.
Există însă şi foarte multe lacune în continuare. Mulţi părinţi nu găsesc modalitatea de a cere ajutor sau nu au posibilitatea, pentru că nu există încă un sistem bine pus la punct. Grădiniţele şi şcolile au nevoie să se deschidă către oferirea unui astfel de ajutor. Dar acolo încă este haos. De exemplu, un psiholog poate avea în evidenţă într-o şcoală 800 de copii şi, în aceste condiţii, actul psihologic devine o utopie. Mai mult, presiunea care apare asupra celor care lucrează în grădiniţe şi şcoli, ca răspunzători direcţi pentru orice abatere sau act comis de copil, are ca efect anularea oricărui proiect viabil de intervenţie.
Ajutorul psihologic oferit copilului sau familiei nu se referă la a-i învăţa cum să procedeze corect, ci la a-i ajuta să înţeleagă cum au ajuns într-o anumită dificultate, cum pot să vorbească împreună despre ceea ce pare de nevorbit, cum pot avea din nou încredere unii în alţii şi cum pot simţi din nou un climat de siguranţă.
Cristina Călărăşanu este psiholog/psihopedagog specializat în terapie familială psihanalitică, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie.