Copilul-proiect sau copil pur și simplu?
Mă întîlnesc uneori pe stradă cu oameni pe care nu i-am văzut de multă vreme și-i întreb ce au mai făcut. Îmi răspund: „Am făcut un copil. În momentul de față, e cel mai important proiect al meu“. Încep să-mi arate poze pe telefonul mobil – copilul la naștere, la șase luni, la un an, la grădiniță. Unii chiar și-au prelungit „proiectul“ inițial și au făcut și al doilea copil. La fel și pe Facebook – oamenii au cîte un plan de viață, caută un job bun, se căsătoresc, fac rate la bancă pentru a-și permite o casă, apoi vine și copilul, ca o continuare firească a tot ce s-a întîmplat pînă atunci. Copilul bifat pe un To do list sau un copil dorit care n-a avut șanse să apară pînă cînd alte lucruri au fost puse la punct, copilul care se naște sub presiunea societății, a celor din jur, „E timpul să faci și tu un copil!“ Copilul se transformă într-un soi de powerpoint, bine argumentat și construit, care ar cîștiga orice pitch.
Pe de altă parte, se pare că în România a apărut fenomenul numit overparenting, care îi are drept victime pe copiii supraprotejați. Copiii care se trezesc la ora 7, merg la școală, la after-school, fac o mie de teme, merg la înot și la pian și care cad frînți pe la ora 10 seara. Copii ocupați. La fel ca adulții, de altfel, și după modelul lor. Copii pentru care viața e din start o competiție – să se afirme, să ia premii, trofee, să învețe germana mai repede decît fetița din vecini, să cînte mai bine decît băiatul de la doi, chiar dacă nu au nici un strop de talent. Părinții, la rîndul lor foarte obosiți, își proiectează asupra lor visuri pe care nu au avut vreme să și le împlinească. În același timp, acești copii trebuie să fie mereu în siguranță. Să nu răcească. Să mănînce mereu sănătos, să nu dea iama în ciocolată. Să fie duși și luați de la școală cu mașina. Deși părinții au cele mai bune intenții pentru ei, se transformă în niște colete – preluat de acasă, dus, returnat etc. Joaca, mai ales în parc, sub supravegherea mamelor, bunicelor sau a bonelor, face și ea parte uneori din program. E, de fapt, o joacă în cușcă și care diferă foarte mult de joaca generației mele, de copii liberi, în spatele blocului, țopăind la „Elasticul“ sau îmbrîncindu-ne la „Frunza“.
Ce înseamnă să fii un părinte bun? E o cauză sau o meserie oarecare? De fapt, aceasta este tema acestui Dosar. Au răspuns în primul rînd specialiști în parenting și psihologi, apoi părinți – mame și tați care vorbesc despre relația cu copiii lor sau despre propria copilărie.
Ilustrație de Ion BARBU