Copiii politici din școala cea nouă
Sînt un decrețel excentric, într-un sens geometric, dacă punctul zero al startului decrețeilor a fost, strict decizional și apoi biologic, luna octombrie a anului 1966 (eu fiind născut puțin înainte). Nu mă simt însă nicidecum excentric social sau, folosind un cuvînt corporatist, aspirațional. Mă simt ca făcînd parte din aceeași generație, deloc omogenă, deloc cu un scop unic și bine definit, mai ales că însoțesc prin viață decreței. Primul meu gînd cînd am fost invitat să scriu despre generația născută cumva forțat – cel puțin o parte din ea – a fost să aflu cum se simte soția mea ca decrețel, apelativ care adresat cuiva foarte apropiat poate suna destul de ciudat, la limita indiscreției și uneori chiar peiorativ.
Am găsit împreună un echivalent – copiii politici. Iar dincolo de tipologia socială, cea mai mare grijă a lor pare să fie nu integrarea, unde sînt sincroni cu ceilalți avînd aproximativ aceeași vîrstă, ci curiozitatea. Au fost sau nu copii doriți? Și dacă au fost rodul unei întîmplări, cum i-au acceptat părinții? Aceste întrebări, răspunsurile care li s au oferit sau pe care și le oferă singuri îi însoțesc toată viața, poate nu dramatic, dar constant. Ele conturează, cred, problema acestor copii, al căror parcurs social nu poate fi urmărit în bloc decît eventual pînă în orizontul anilor ’90 ai secolului trecut. De multe ori conjunctura apariției lor este pusă între paranteze, fără drame inutile. S-au născut, trăiesc.
Cu ajutorul soției mele, am încercat să completez un peisaj pe care îl credeam familiar, dar care a căpătat alte conotații. În 1971 – eram în clasa a III-a – am fost brusc mutați la o altă școală, destul de departe. Motivul – cea în care învățam devenise neîncăpătoare. În curînd aveau să vină la școală mult mai mulți elevi, ceea ce s-a și întîmplat repede, atît de mulți încît nici măcar noua școală, dublă față de cea veche, nu a mai făcut față, iar orele se țineau alternativ, dimineața clasele mici, iar după-amiaza cei de la gimnaziu. Curtea era mereu și mereu plină, sălile de clasă treceau de la unii la ceilalți, grija învățătoarelor fiind ca cei mari, mai puțin supravegheați, să nu distrugă ceea ce părinții celor mici amenajau prin efort și bani. Exact în aceeași perioadă, pe dealul care mărginea orașul au început să răsară clădirile din Grupul școlar, liceele care urmau să absoarbă în cîțiva ani primele sute, apoi mii de copii politici, decreței, pregătiți în meserii ca electrician, constructor, miner, operator chimist, pentru industriile care făceau pe atunci mîndria județului Hunedoara și îl plasau glorios pe primele zece locuri în țară din punct de vedere al gradului de industrializare. Deși opțiunile erau ceva mai numeorase, județul Hunedoara era considerat, generic, un județ de oțelari, mineri, strungari, asezonat cu așa-numitele cadre tehnice cu pregătire superioară, în principal ingineri, iar mai periferic, economiști. Ei erau TESA – tehnic, economic, socio-administrativ –, adică cei de la birouri, supradimensionate și ele cu personal. Viitorul? Un loc de muncă după idealul epocii – ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim, apartament la bloc, Oltcit sau Dacia 1300, concedii prin sindicat în stațiunile puse la dispoziție pentru mulțimea de oameni ai muncii, mulțime la care nașterea decrețeilor contribuise copios.
Puțin după 1989, se părea că mari schimbări nu vor fi. Apoi s-au auzit primele pîrîituri, industriile hunedorene se comprimau, clasa muncitoare care își pierdea în mare parte consistența. Măreața misiune socialistă încetase, țara nu mai avea nevoie de cît mai mult cărbune și nici de uzine care să înghită mii, zeci de mii de oameni, dintre care o parte aveau, în 1990, douăzeci și trei de ani.
Pe un deal aproape absorbit în oraș, Grupul școlar este astăzi în mare parte pustiu. Elevii merg și vin în continuare la liceele numite industriale, dar care nu mai au nici profil și nici corespondent industrial. Una cîte una, industriile au căzut, iar adaptarea liceelor s-a făcut, atît cît s-a putut, în doi pași – prin schimbarea ofertei educaționale și mai ales prin comasare. Școli generale și licee, rămase fără elevi, cu clădirile pustii. Zona este liniștită și nimeni nu prea mai are motiv să spună, precum bunicul meu, care locuia acolo, că ăștia-s draci, nu copii…!
Trist? Nu cred. Concepută politic pentru construcția societății socialiste multilateral dezvoltate, generația decrețeilor mai poate fi luată în considerare statistic doar ca vîrf demografic. În rest, nu diferă cu nimic de ceilalți.
Alexandru Gruian este manager cultural. Cea mai recentă carte publicată este Centenar în anul centenarului. De la Ludești la Stalingrad și înapoi. Petru Nistorescu în dialog cu Alexandru Gruian, Editura Karina, 2018.