Copiii emigranţilor nu ştiu ce sînt şi cine sînt <p>- interviu cu Mihaela ŞTEFĂNESCU -

Se poate vorbi de un profil, dar cred că este, mai degrabă, unul al emigrantului în general, decît al celui cu copii. În orice caz, acesta nu se stabileşte în funcţie de zona în care locuieşte, respectiv, din care pleacă emigrantul - nu putem spune că procentul celor care pleacă din zona rurală, din sate, este mai mare decît cel al locuitorilor din oraşe. Dimpotrivă - este exact invers: procentul de migraţie este mai mare în urban. Marea majoritate a migranţilor sînt de vîrstă activă, prin asta înţelegînd atît oameni apţi de muncă, dar şi aflaţi la vîrsta la care încep să-şi întemeieze o familie; au o educaţie medie - cei mai mulţi au doar liceul sau au făcut şcoli profesionale. Desigur, există şi profesori, de exemplu, care pleacă la căpşuni, dar în mare parte este un mit, numărul acestora fiind de ordinul a cîtorva procente. Sînt şi profesori cu studii universitare care emigrează ca să lucreze, dar în aceste cazuri este vorba, mai degrabă, de o "mişcare" de carieră, de o necesitate profesională decît de venituri mai mari. Revenind însă la profil, vă mai pot spune că în principal pleacă bărbaţii. Credeţi că efectele negative ale fenomenului de migraţie sînt mai puternic resimţite de către copiii din a căror familie pleacă mama? Cu siguranţă - problemele la nivelul psihologic, sentimental şi, de aici, şi de comportament este foarte clar că apar mai des şi sînt mult mai accentuate la copiii ale căror mame pleacă în altă ţară. În general (desigur, sînt şi excepţii), mama este mai implicată în viaţa copiilor - ea are mai multă grijă de educaţia lor şi de activităţile de zi cu zi, iar copiii sînt mai apropiaţi de ele. Tatăl are mai mult rolul de a aduce un venit familiei şi de a asigura un soi de disciplină. În acest caz, evident că un copil este mai afectat de plecarea mamei şi, cu cît este mai mic ca vîrstă, cu atît situaţia devine mai complicată. Există însă efecte similare şi cînd pleacă tatăl. Scopul principal pe care părinţii îl urmăresc cînd decid să plece în altă ţară este să le asigure copiilor - cum se spune - "un viitor mai bun". Există şi cazuri cînd acest lucru este folosit ca o motivaţie pentru soluţionarea unor stări conflictuale între părinţi? Desigur - migraţia este o soluţie de rezolvare a problemelor existenţiale. Şi chiar dacă în momentul plecării unuia dintre cei doi membri ai unui cuplu, relaţia dintre ei era una firească, netensionată, lipsită de stări conflictuale, odată unul dintre aceştia emigrat, situaţia poate degenera. Viaţa în altă ţară poate fi mai simplă, mai aşezată, munca - mai uşoară (pentru o persoană care lucra la cîmp, "cu cîrca", culesul căpşunilor, de exemplu, poate fi o nimica toată). Intervin, de asemenea, şi problemele legate de sistem: dacă aici rezolvarea unei situaţii se lungeşte pe perioada mai multor zile, dacă, eventual, mai implică şi o "şpagă", care nu neapărat simplifică situaţia, în altă parte se poate rezolva în cîteva minute. Mulţi dintre cei care pleacă în altă ţară par să ducă o altă viaţă, una mai bună, şi se gîndesc "de ce m-aş mai întoarce la una mai grea?". Sînt şi cazuri în care "o altă viaţă" primează în detrimentul familiei, iar părintele plecat îşi abandonează familia? Există, dar sînt situaţii izolate, nicidecum "generale", aşa cum, de multe ori, rezultă din ştirile "scandalistice" de la TV. Există cazuri de abandon şi în familiile în care nu pleacă nici unul dintre cei doi părinţi - migraţia nu are neapărat o legătură cu faptul că părinţii îşi "uită" copiii! Aceştia rămîn, de obicei, în grija bunicilor sau a unei rude apropiate cu care, eventual, şi trăiau în aceeaşi casă sau gospodărie, iar după cîţiva ani, părinţii fie se întorc în ţară şi familia se reuneşte, fie îşi cheamă şi copiii în ţara în care sînt ei. Indiferent însă de situaţie, pe toată perioada cît sînt plecaţi, părinţii păstrează legătura cu copiii lor: fie se vizitează cît pot de des, fie îşi scriu sau vorbesc la telefon etc. Se poate vorbi totuşi de o redefinire a relaţiilor dintre părinţi şi copii? Ajung aceştia din urmă să nu se mai raporteze la părinţii lor biologici ca la nişte părinţi? În mod clar, da. Indiferent în grija cui este lăsat copilul, automat autoritatea părintelui scade, iar copilul ajunge să se raporteze la bunici sau la alte rude ca la propriii părinţi. Este o situaţie inevitabilă, care nu se aplică exclusiv cînd vorbim de migraţie. Să ne gîndim la cazurile în care copiii cresc alături de bunicii lor, nu pentru că părinţii sînt plecaţi din ţară, ci pentru că, de exemplu, sînt foarte ocupaţi. Dat fiind că depinde foarte mult de vîrsta copilului, de felul în care el a trăit, de perioada cît au fost plecaţi părinţii, este foarte greu de spus dacă această situaţie se schimbă odată cu revenirea părinţilor în ţară - consecinţele se văd în timp. Care sînt însă efectele "privării" de prezenţa unuia sau a ambilor părinţi asupra copiilor? Copiii se simt mai singuri, mai nefericiţi, plîng mai des, se autoizolează, nu mai au acelaşi interes pentru şcoală etc. Asta însă şi din cauza faptului că cei cu care rămîn acasă nu sînt îndeajuns de autoritari pentru a le impune o anumită disciplină, poate nu au nici calificarea necesară pentru a-i ajuta să obţină rezultate bune la şcoală. În cazul familiilor din care pleacă doar un singur părinte, presiunea rămasă pe cel de acasă - care practic trebuie să preia şi rolul celuilalt - este foarte mare. Din nou, orice "greşeală" în gestionarea acestei presiuni are efect asupra copilului. În plus, atribuţiile pe care le are un părinte, un bunic sau orice altă rudă care îngrijeşte un copil nu ţin exclusiv de copil. Se mai pune şi problema treburilor casnice, în cazul celor care locuiesc la sat - a activităţilor gospodăreşti etc. şi, evident, cel care rămîne acasă cu copilul poate fi depăşit de situaţie, la un moment dat. Pentru oricine rămîne acasă cu un copil sau mai mulţi este foarte greu, dar pentru asta nu ar trebui puşi la zid cei care pleacă. Atunci cînd pleci în "necunoscut", este mult mai responsabil să nu cari după tine toată familia, pentru că nu ştii ce te aşteaptă. Rişti de unul singur, iar dacă dai de greu, nu chinui întreaga familie. Stai cîţiva ani departe de familie, dar fie îţi faci o situaţie şi te întorci în ţară, fie îţi chemi şi familia cînd lucrurile se aranjează. În cazul copiilor pe care părinţii reuşesc să-i aducă în ţara în care ei muncesc, se impune o întrebare: ai cui sînt, de fapt? Cărei lumi aparţin? Asta este o problemă - în migraţia internaţională se discută că ei ar fi cele mai mari victime. În cazul familiilor de emigranţi, prin asta înţelegînd părinţi şi copii deopotrivă, legăturile cu ţara se rup şi, evident, şansele de a se întoarce în ţară scad. Vorbim aşadar de un copil care are cetăţenie română, dar care locuieşte în altă ţară - un copil fără identitate, aflat între două lumi. A părăsit ţara în care s-a născut - şi, chiar dacă s-ar întoarce, readaptarea ar fi foarte complicată -, iar în ţara în care locuieşte se simte un outsider: nu cunoaşte nici limba, nici cultura, mersul la şcoală este anevoios etc. Aceşti copii nu ştiu ce sînt şi cine sînt. Putem vorbi de o categorie bilingvă care s-ar putea adapta ambelor societăţi sau de o categorie de cetăţeni care îşi va căuta identitatea între două lumi, fără însă să aparţină nici uneia? Este foarte greu de spus. Depinde de legăturile pe care părinţii le mai păstrează cu ţara natală, de vîrsta la care a plecat copilul - una este să emigrezi la 5 ani, alta, la 15 -, de gradul de adaptabilitate şi, nu ultimul rînd, de alegerea fiecăruia. a consemnat Ruxandra TUDOR