Copiii cu lacrimi de sînge

2 octombrie 2009   Tema săptămînii

Pentru a ieşi din copilărie, adolescenţii au nevoie de o mişcare de renaştere şi de redefinire interioară, proces uneori dureros, alteori haotic, rareori fără tensiuni de comunicare şi conflicte de familie. Este nevoia lor de a depăşi prima criză majoră de identitate (pentru mulţi poate singura prin care vor trece atît de deschis de-a lungul vieţii). Ca să dovedească " în primul rînd să-şi dovedească, dar proiectînd această nevoie şi asupra mediului din care fac parte " că nu mai sînt copii, au nevoie de o declaraţie de credinţă suficient de puternică pentru a fi resimţită în interior şi a fi văzută în exterior, care să le dea, din punctul lor de vedere, dreptul de a fi luaţi în seamă, respectaţi, de a fi trataţi ca adulţi. A fi adolescent devine a fi special. Dorinţa de a fi "altfel" îi trimite pe adolescenţi spre mişcarea de revoltă, deschisă sau ascunsă, faţă de normele familiale, sociale, uneori chiar faţă de ei înşişi. Pe fondul acestei vulnerabilităţi, ei se revoltă şi par că nu mai au nevoie de nici una dintre regulile dinainte, dar în ei rămîne fiinţa socială, care are nevoie de împlinirea sentimentului de apartenenţă, de recunoaştere şi apreciere. De aceea, adolescentul caută o direcţie cu care să se poată identifica, suficient de diferită faţă de regulile împotriva cărora se revoltă, pentru a-şi păstra în acelaşi timp latura sa "specială". În funcţie de convingerile lor de viaţă, de modul în care au ales să vadă lumea şi să se raporteze la ea, mişcările pot fi mici (ore diferite de venit acasă, adoptarea unui comportament sau a unor atitudini diferite în raport cu situaţia, stări melancolice) sau uriaşe (un alt eu, care să îl lase în urmă pe cel cu care nu se mai identifică, dar şi lumea din care el făcea parte). Adulţii, se înţelege de la sine, nu pot intra în această schemă de viaţă. Ei sînt "duşmanul" sau măcar cineva care vorbeşte o limbă străină, cu care foarte greu mai găsesc căi de comunicare. Grupul de prieteni însă " cel deja existent (dacă trece prin aceeaşi criză ca adolescentul) sau format întîmplător în această perioadă " devine noul punct de reper. În felul acesta el îşi negociază şi starea de revoltă, şi sentimentul de apartenenţă: cei cu care se identifică sînt nişte "revoltaţi" ca şi el. În orice naştere există suferinţă. Adolescenţii emo aleg însă să vadă doar ultima faţetă. Fenomentul emo este uneori legat de acele familii în care adolescentul nu este apreciat, este îngrădit sau chiar agresat. Desigur, aceşti factori au influenţă, dar nu atît realitatea în care adolescentul trăieşte, ci modul în care el o percepe devine important în opţiunile lui ulterioare. Un adolescent poate hotărî să sufere, oricare ar fi familia din care provine. De aceea, unii părinţi au sentimentul că nu au existat cauze reale care să motiveze adolescentul în a deveni un emo. Cum însă realitatea este produsul propriilor noastre percepţii şi convingeri, un copil poate alege, de exemplu, să se simtă neglijat, pentru că atenţia de care are nevoie este diferită de cea pe care părinţii săi i-o oferă. O aparenţă rebelă a copilului reprezintă adesea expresia unor probleme ascunse şi nerezolvate în familie. Această percepţie creează părinţilor un sentiment de culpabilitate pe care încearcă (în mod greşit) să-l atenueze, punînd presiunea asupra copilului şi încercînd în moduri simpliste să-l "repare": punînd interdicţii, elaborînd reguli, pedepsind, trimiţîndu-l la psihoterapie, însă fără dorinţa de a schimba ceva în structura şi relaţiile de familie. În mod paradoxal, cu cît există mai multă presiune, cu atît copilul îşi realizează mai bine scopul şi se perfecţionează mai mult. Copilul rebel îşi ia forţa şi confirmarea din energia cu care părinţii încearcă să-i anihileze personalitatea, mai ales dacă e pentru prima oară cînd începe să se simtă "văzut" în familie. Pentru că, pînă la urmă, nu contează dacă atenţia este pozitivă sau negativă, atîta timp cît o obţine. Prin aparenţă şi atitudine, copiii emo provoacă şi vor să fie "văzuţi", chiar dacă declarativ ei resping atenţia şi tentativele celor din jur de a interacţiona cu ei. Nevoia lor merge înspre o comunicare a tragicului în mod profund în atitudine, aparenţă, mod de exprimare, comportament. Sînt copii ai emoţiilor, copii cu lacrimi de sînge. Suferinţa devine o valoare şi poate fi dusă cît de departe, chiar pînă la suicid, atunci cînd este combinată cu anumite afecţiuni apărute pe fondul unei vulnerabilităţi psihice. În această nişă în care îşi explorează eul, ei aduc prezenţe (durerea, moartea, suicidul) care par curajoase, extreme şi cu care încep un joc ale cărui limite şi implicaţii nu le conştientizează, de cele multe ori. Copiii şi adolescenţii din zona emo găsesc modalităţi diferite de cele comune de a-şi exprima durerea, mai ales atunci cînd simt că au ascuns-o prea mult timp, însă nivelul verbal e superficial şi gol. Automutilarea devine o falsă cale către vindecare şi durerea fizică devine o cale simplă prin care aceştia îşi exprimă durerea interioară. Adolescenţii comunică oricum foarte mult emoţional, pentru că vor în primul rînd să se exprime pe ei şi ceea ce simt. Identificîndu-se cu propriile emoţii, ei se aşteaptă ca acestea să fie respectate pentru ca ei să se simtă respectaţi, şi de aici apar şi multe conflicte de comunicare. În cazul adolescenţilor emo, emoţiile trebuie să fie grele, întunecate, copleşitoare, pentru a pune valoare în ele. Valorizîndu-se astfel, ei riscă să treacă cu vederea limita dincolo de care îşi fac mai mult rău, decît se exprimă. Cei care o fac însă conştientizează faptul că ar putea pierde controlul şi ştiu să ceară ajutor, iar uneori pot găsi alte modalităţi de a se exprima pe ei înşişi, fără a se pune în pericol şi fără suferinţă.

Mai multe