Copiii cresc legănaţi de pixeli

Degetele mari se mişcă pe ecran cu o dexteritate care mă lasă mut. Aţi văzut vreodată un adolescent jucîndu-se pe un iPod, smartphone sau orice alt gadget purtător de jocuri? Patru degete ţin ferm dispozitivul din spate, în timp ce degetele mari se plimbă febril pe ecran, apăsînd, trăgînd, derulînd cu o viteză care pare să atace la temelie cunoştinţele pe care le aveam despre coordonarea mînă-creier. Îmi dau seama că SMS-ul – clasicul SMS, redactat la fel, cu două degete mari plimbate rapid pe ecranul telefonului – a fost un banal precursor al mediului de joc, un simplu paragraf în saga digitală a evoluţiei umane.

Radu, unul dintre băieţii mei, care are 13 ani, tocmai joacă „Minecraft“. L-am rugat să mi-l descrie puţin, aşa că mi-a trimis un scurt e-mail din care reţin doar că e un app, un joc în care explorezi şi construieşti lumi, cu tentă retro 3D. Cred că ştiu ce vrea să spună cu asta: universul „Minecraft“ e o lume de pixeli randaţi, verzui, ziduri între care te plimbi, roteşti camera, construieşti, sapi tunele, o versiune paşnică, fără mitraliere, explozii, fără crime, inamici şi atacuri proprii vechilor jocuri tridimensionale de tip shoot and run.

Pe lista copilului mai apare, firesc, „Infinity Blade“. Un bestseller în AppStore, magazinul de aplicaţii pentru telefoane şi tablete Apple. Ei da, aici se lasă cu sînge şi bătălii! Un joc 3D fantasy, plasat undeva într-un viitor cu tentă medievală, catedrale şi peisaje spectaculoase, bine desenat, în care omori creaturi mitice, golemi şi monştri, pentru a-ţi răzbuna tatăl şi a recupera sabia Infinity. Procesorul iPod-ului toacă, încălzit, mii de operaţii pe secundă, încercînd să facă faţă cerinţelor acestui univers mitic. L-am provocat pe Radu, întrebîndu-l dacă ştie vreun cheat – mici şmecherii predefinite, pe care utilizatorul le descoperă şi le foloseşte pe parcursul jocului. Citez: „Dacă intri pe meniul principal (sabia din centrul părţii de sus a ecranului) şi apeşi Options, apoi Restart Bloodline1, cînd te lupţi cu cavalerul negru, apeşi doar pe scut, pentru o secundă te aperi, iar apoi te loveşte el. Vei primi multe obiecte care nu sînt în magazin, dar nu vei putea folosi restul obiectelor.“ Mda...

Următorul pe lista preferinţelor, „Order and Chaos“. Un massively multiplayer online role-playing game. MMORPG, dacă vă e mai uşor. Ca să citez din nou, căci oricum sînt deja depăşit: caractere realiste, hartă uriaşă, timp de joc lung – ce vrei mai mult de la un simplu joc fantasy de ultimă generaţie? Animăluţe care să te ajute? Există! Superputeri? Există! Moduri de creare a personajului? Bifat! Plictiseală? Nu există!

Pe cînd încep să fiu disperat de numărul jocurilor care invocă fantasticul, încurajează luptele şi substituirea, apare şi „Sandbox“. Reacţii chimice, substanţe, rubine, diamante, pietre şi sute de elemente şi compuşi, acizi, pămînt sau apă – una peste alta, „Sandbox“ face cît zece profesori de chimie. Combini elemente, umpli ecranul de lichide, de gaze, vezi pe viu reacţii, toate ascunse abil sub masca unui banal joc cu interfaţă retro. Pixeli. Puţini, dar abil aranjaţi. Şi cel mai bine, copiii mei petrec ore experimentînd, combinînd, topind totul pe ecran.

Ultimul pe listă – un joc simplu, dar clasic: „Doodle Jump“. Minimalist ca interfaţă, desenat în linie şi puţine culori, Doodle te lasă să controlezi ascensiunea unui mic şi simpatic extraterestru, care sare din platformă în platformă, tot mai sus, acumulînd puncte. Pentru mine, e confirmarea că, de cele mai multe ori, un joc fără pretenţii, simplu, dar ingenios poate concura onorabil cu universuri complexe, pline de luciu şi viteză, umplute cu efecte vizuale şi senzaţii tari.

Ca tată, am renunţat de oarecare  vreme să mai ţin pasul, în materie de jocuri, cu băieţii mei. Sînt mai abili, mai pasionaţi şi învaţă mai repede. Cresc legănaţi de pixeli şi de lumina din spatele ecranelor. Mai pot doar să-i plimb prin păduri, la grădină şi pe la munte, să vadă ce univers bine randat putem, încă, naviga.

Mircea Drăgoi este graphic designer.