Consumator şi construcţie socială

În vremea socialismului, unul dintre subiecţii scenetelor jenante, care apăreau duminicile sau pe la revelioane la televizor, era chelnerul care servea prost, producea confuzii, ne vărsa ciorba pe pantaloni sau ne înşela la plată. Unii mai şi zîmbeau, iar alţii erau foarte încîntaţi de nivelul „democratic“ fără precedent al socialismului, care permitea, iată, o asemenea critică directă. În spatele situaţiei se afla, însă, drama consumatorului servit în mod neglijent de un ins care îi era egal ca poziţie socială, pentru că şi el, şi consumatorul aveau acelaşi statut, acela de angajaţi cu drepturi „nelimitate“ ai statului român. Din glumele proaste ale revelioanelor nimeni nu învăţa nimic pentru că nimeni nu putea învăţa ceva. Socialismul s-a zbătut în neputinţa de a-şi onora cetăţeanul în calitatea sa de consumator deoarece nimeni nu ne-a recunoscut niciodată această calitate. Pe fondul lipsei de mărfuri şi servicii, se trăia într-o lume întoarsă pe dos, în care cel care plătea marfa sau serviciul respectiv trebuia să facă plecăciuni celui care-i dădea acea marfă „pe sub mînă“. Era o lume îndobitocită, în care chelnerul din discuţia noastră zîmbea la televizor de glumiţele la adresa lui şi în spatele nostru îşi freca palmele şi număra plasele cu bani. Chelnerii, barmanii, vînzătoarele de pîine sau, să nu mai vorbim, măcelarii adunau averi colosale din foamea şi alergătura noastră, a celorlalţi, muritorii de rînd. Mulţi dintre ei şi-au cumpărat fabricile sau spaţiile comerciale, după 1990, mulţi au falimentat şi mulţi sînt încă pe piaţă în calitate de patroni. Privilegiile celor care manevrau alimente erau uriaşe într-o lume moartă de foame, la propriu. Kilogramul de carne ajunsese o sută de lei, pachetul de Kent trecea de această cifră, iar pîinea se găsea din ce în ce mai rar. Comunismul nu avea cum să rezolve dilema nivelului de trai, pentru simplul motiv că nimeni nu era privit în calitate de consumator cu gusturi şi nevoi diferite şi toţi eram o masă de lighioane care trebuiau să înghită, să poarte, să ia de bun şi să ducă acasă ceea ce le punea partidul prin magazine. Lipsurile erau atît de mari, încît nimeni nu se gîndea că poate alege sau poate găsi ceva pentru a-şi satisface o nevoie mai sofisticată. Exagerăm vorbind de nevoi rafinate într-o lume în care nici măcar nevoile de bază nu puteau fi asigurate. Era un calvar să cumperi o bucată de carne, după cum nu se găsea hîrtie igienică nicăieri, cu nici un chip. Oamenii care se omorau jucîndu-şi copiii în picioare la cozi nu mai erau consumatori, ci o turmă de sălbatici îndobitociţi de lipsuri.

A trecut mult timp de atunci, dar, degeaba, nici azi nu am scăpat de obsesia chelnerului arogant. Acesta este un ins care are o atitudine de academician în vacanţă, te primeşte relaxat şi te cîntăreşte rapid din priviri. Este expert şi are criterii. Te măsoară după haine, după mărimea ţigării, marca maşinii sau frumuseţea femeii care te însoţeşte. Nu are nici o treabă cu meseria şi se bate, literalmente, pe clienţii cu bani. Se face că este îndatoritor numai cu gîndul la bani. Nu ştie lucruri elementare. De exemplu, dacă eşti singur şi-l provoci la un scurt dialog neutru, îţi răspunde ca şi cum ţi-ar face cel mai mare serviciu de pe lume. Nu ştie că dialogul face parte din fişa postului lui şi, de multe ori, în mijlocul discuţiilor cu prietenii la o masă, te trezeşti cu el că îţi pune paharele în cap şi se apucă să facă curăţenie pe masă. Dacă îi atragi atenţia, îţi adresează o privire rece cum că l-ai deranjat din treabă. Tot aşa stau lucrurile cu orice alt tip de serviciu la care putem apela. Noi românii nu avem vocaţie pentru asemenea meserii pentru simplul motiv că sîntem o ţară de şefi. Chiar dacă economia de piaţă ar fi trebuit să impună deja un tip de ierarhie socială acceptată, acest lucru nu s-a întîmplat. Cel care ne serveşte este egalul nostru şi, de cele mai multe ori, noi trebuie să-i flatăm ogoliul pentru a-i capta bunăvoinţa, o bunăvoinţă pentru care îl plătim. Socialul românesc nu este încă unul al meritelor recunoscute, iar instalatorul care intră în casa profesorului universitar să-i repare ţeava, crede că el nu a ajuns profesor universitar pentru că a fost ghinionist, şi nu pentru că nu l-a dus mintea.

Referindu-se la o lume normală la cap şi încercînd să vizalizeze rolul individualismului şi al interesului în reglarea proceselor economice, Adam Smith spunea că măcelarul, brutarul sau berarul nu ne dau produsele lor din dragoste faţă de noi, consumatorii, ci pentru că aceasta este singura soluţie pentru a-şi satisface propriile interese. Este un adevăr profund acela că omul e o fiinţă cu interese şi nevoi şi că ceea ce ne mînă în fiecare zi în „bătălia“ pe care o purtăm este tocmai nevoia de a satisface aceste interese şi nevoi. Capitalismul a perfecţionat această tendinţă, făcînd din individ, din consumator, regele economiei. Este vorba despre o prelungire în economie a principiului kantian conform căruia omul trebuie privit mereu ca scop, şi niciodată ca mijloc. În capitalism, consumatorul este finalitatea oricărui demers. Un produs, o marfă nevalidate de piaţă nu există. Nimeni nu produce ceva ce nu este cerut şi consumat. În aceste condiţii, oferta nu poate exista în afara cererii. Preţul este sinteza şi el recunoaşte sau nu dacă o marfă are sau nu valoare. Valoarea unei mărfi, nivelul preţului său este dat de cel care o cere şi o consumă. Nu putem discuta despre valoare în afara consumului şi consumatorului. Indiferent de factorii de producţie consumaţi pentru producerea sa, o marfă nu are nici o valoare dacă nu este consumată şi nu este cerută pentru consum. Azi, orice manual modern de economie are un capitol care studiază în mod separat consumatorul, existînd o puternică şi modernă teorie a consumatorului. Trăim o epocă în care marketingul, ca ştiinţă, nu numai că studiază piaţa ca gusturi şi preferinţe, dar se merge pînă acolo încît se creează gusturi şi preferinţe noi. Comunismul însuşi a picat în urma unei puternice ofensive în planul consumului, care a rămas în memoria noastră sub numele de doctrina economiei ofertei. Omul liber în căutarea satisfacerii unor nevoi şi interese tot mai sofisticate, omul care poate alege şi are varianta refuzului, acesta este modelul de om occidental. Lumea modernă este în primul rînd o lume a consumatorului şi a consumului. Şi din această cauză, omul zilelor noastre a devenit extrem de sofisticat, cu mii şi mii de gînduri şi dorinţe care trebuie satisfăcute. Lumea în care trăim este o lume a finalităţilor şi e bine că este aşa.

Revenind la dezbaterea despre noi înşine, şi privind lucrurile din alt unghi de vedere, trebuie să spunem că nu vom avea servicii de calitate pînă cînd, la nivel de mental colectiv, nu se va înţelege că munca nu este o ruşine şi că omul care munceşte trebuie respectat, indiferent de munca pe care o face. Meseriile din zona serviciilor sînt considerate a fi inferioare şi practicate de oameni inferiori. Nimeni nu-şi îndrumă copiii spre aşa ceva şi toată lumea crede că ai lui sînt nişte genii şi trebuie să devină toţi ingineri, medici, jurişti şi economişti. Vom avea servicii de calitate cînd respectul va fi unul dublu – al celui care serveşte pentru cel servit, dar şi al celui care este servit pentru „servitorul“ său. Multe dintre atitudinile „servitorului“ sînt reacţii normale, umane, ale unui om care-şi face bine treaba sau încearcă asta, faţă de aroganţa infinită a ciocoiului care crede că cineva trebuie să-i fie slugă, pentru simplul fapt că-l plăteşte într-o seară să-i pună masa. Firescul în atitudine şi respectul sînt datorii cu dublu sens. Este urît să vezi un chelner arogant, dar tot atît de urît este să vezi un client plin de ifose, care cere mai mult decît trebuie, în numele unui comportament deviat, primitiv. Este bine să ne respectăm vecinătăţile, aşa cum spunea Milton Friedman referindu-se la relaţiile interumane. Celălalt nu este decît un om şi fiecare dintre noi poate trăi, în interval scurt de timp, atît experienţa celui servit cît şi pe aceea a servitorului. Evident că noi românii, „genii“ cum ne considerăm cu toţii, rămînem mereu datori celui de lîngă noi. Nu respectăm niciodată pe nimeni, dar cerem întotdeauna respectul maxim.

Şi în această dezbatere despre consumator şi serviciile şi mărfurile pe care le consumă trebuie să spunem că România nu poate fi mai mult decît este ea în mod natural. Avem încă multe de învăţat iar acumulările de tip comportament social nu se produc peste noapte. Pe fond, trebuie să învăţăm să recunoaştem munca, oricare ar fi şi ori de către cine ar fi prestată. Un preşedinte de mare companie trebuie să dea bună dimineaţa portarului cînd vine la birou, iar portarul trebuie să înţeleagă şi să respecte femeia de serviciu care tocmai vine să spele holul. Construcţia socială modernă nu mai admite conflictul pe criterii de statut social, pentru simplul motiv că acum, prin învăţătură de carte, avem cu toţii şansa să facem orice cu viaţa noastră. Lumea modernă, occidentală nu mai este de mult împărţită în caste, adică nişte construcţii de tip social din interiorul cărora nu puteam niciodată evada. Azi, dacă nu mai vrei să fii chelner, te poţi duce la şcoală şi te faci economist, după cum, dacă nu-ţi mai convine să fii economist, te poţi face instalator. Conflictul şi intoleranţa pe criterii de ocupaţie sînt sufletul unei utopii. Această utopie a fost socialismul. Numai Marx a putut să imagineze o lume a luptei de clasă, în care o cină într-o familie cu tatăl muncitor, soţia învăţătoare şi copiii medici sau ingineri ar fi trebuit să se desfăşoare cu cuţitele pe masă.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.