Constantin Noica şi Sergiu Al-George. Omagiu indirect

În 1976, am avut șansa de a-l vizita la Paris, în locuința sa din Place Charles Dullin, pe Mircea Eliade. Printre multe altele, domnia-sa m-a întrebat cum arată studiile sanscrite în România și cum e perceput, ca specialist, Sergiu Al-George. La data cu pricina, nu-l cunoscusem încă pe marele orientalist și am răspuns, prea expeditiv, ceva de genul: „Da, a publicat traduceri și comentarii de texte ale culturii indiene clasice, dar nu e un «specialist» în sens academic; meseria lui de bază e aceea de medic orelist“. Întors în țară, am povestit episodul dlui Constantin Noica. De puține ori l am văzut atît de supărat. Era foarte legat de Sergiu Al-George, îl prețuia și se simțea vinovat de arestarea lui în așa-numitul „lot Noica“. Mi-a cerut să repar prompt ceea ce el numea o inadmisibilă gafă și pentru că, descumpănit, nu știam ce trebuie să fac, mi-a cerut să-i trimit lui Eliade o scrisoare reparatorie. După care a decis, autoritar ca niciodată, să scrie el textul scrisorii și să mă pună, apoi, s-o semnez. Am descoperit, de curînd, manuscrisul „propunerii“ nicasiene și îl ofer cititorilor, ca pe o reparație tîrzie a juvenilei mele inadecvări. Iată:

Păltiniș

Mult stimate Domnule Profesor,

În nădejdea că vă amintiți de numele meu, îmi iau îngăduința să vă scriu un cuvînt, din localitatea retragerii dlui Noica, de la care veți primi în curînd o scrisoare.

M-ați întrebat în cursul întrevederii pe care mi-ați făcut cinstea să mi-o acordați, ce cred despre S. Al-G. V-am dat un răspuns supărător de superficial, care v-ar putea face să credeți că prietenul Dv. nu are aci ecoul meritat. Întors în țară, nu numai că l-am citit și cunoscut personal, dar am avut prilejul să aflu ce excepțională reputație de specialist și-a făcut în ultimii ani. În jurul persoanei dînsului se concentrează speranțele multora de-a se putea face un Institut de Orientalistică, așa cum a obținut drul Palade unul de Biologie. E de la sine înțeles că Institutul ar încerca – poate cu sprijinul Dv. de la distanță – să realizeze ceva din proiectul pe care l ați inițiat încă de acum 40 de ani, după cîte aflam cu mîndrie (și cu tristețe pentru întîrzierea realizării) noi, cei tineri.

În timida convingere că rîndurile acestea ar putea spori, cît de cît, încrederea Dv. în capacitatea celor de aici de a vă realiza gîndul, rămîn, cu adînc respectuos devotament,

Al D-voastră,

A.P.

Am avut neglijența de a nu trimite scrisoarea de mai sus, iar dl Noica n-a mai insistat. Tot ce pot spune în apărarea mea este că, ajuns, după decembrie 1989, într-un post de decizie, am înființat un Institut de Studii Orientale, cu numele „Sergiu Al-George“. L-am numit director pe dl Radu Bercea, un discipol al marelui indianist. Din păcate, Institutul n a supraviețuit, deși reușisem să aducem, în patrimoniul lui, biblioteca pariziană a lui Eliade. După plecarea mea de la Ministerul Culturii, Institutul a fost trecut în subordinea Primăriei Bucureștiului, iar apoi într-o nișă a Bibliotecii Municipale. Ut potui, non sicut volui! Adică: am făcut cît am putut, nu cît am vrut…