"Confruntarea cu propriile prejudecăţi"
- interviu cu Gianina CĂRBUNARIU -
20/20 e un spectacol de teatru special. E un pseudo-documentar, un docu-fiction scenic despre violenţele interetnice din 1990, de la Tîrgu-Mureş. Gianina Cărbunariu a creat acest spectacol pornind de la poveştile (reale) ale locuitorilor acestui oraş multicultural, la 20 de ani după acel episod care a marcat istoria recentă a României.
Cum v-aţi hotărît să faceţi un spectacol de teatru despre conflictele interetnice din martie 1990?
Ca autor, sînt unele subiecte pe care le alegi, sînt altele care te aleg sau care devin spectacole în urma unor întîlniri: acum patru ani, l-am cunoscut pe Aba Sebestyén, directorul teatrului independent Studio Yorick din Tîrgu-Mureş. Mi-a propus să facem împreună un spectacol pe un text de-al meu. Nu mi s-a părut interesant să îi propun un text deja scris, ci un text care să se nască din întîlnirea mea cu oraşul în care urma să lucrez. Prima temă care mi-a venit în minte a fost cea legată de conflictele interetnice din martie ’90. La Revoluţie, aveam 11-12 ani şi ţin minte că mă uitam la televizor, vedeam acele imagini foarte violente (Timişoara, împuşcarea cuplului Ceauşescu, mineriadele, momentul Tîrgu-Mureş), însă nu înţelegeam absolut nimic. Hotărîrea de a face un spectacol pe aceasta temă a venit tocmai din faptul că aceste momente mi-au rămas în minte: violenţe neclare, amestecate. Primul impuls a fost acesta: să mă apropii de ceva neînţeles.
Cum v-aţi documentat despre acest moment din istoria recentă?
Echipa care a lucrat la spectacol a fost formată din cinci actori români din Bucureşti şi din cinci actori maghiari din Tîrgu-Mureş, plus un artist vizual român, un asistent de regie maghiar (Kinga Boros) şi eu, ca regizor-dramaturg. Documentarea a însemnat aproape 70 de interviuri cu oameni din Tîrgu-Mureş şi din satele învecinate, cu maghiari şi români, cu persoane care au participat direct la conflictele din stradă, dar şi cu tineri născuţi după ’90, cu personaje de prim-plan din acea perioadă, dar mai ales cu oameni obişnuiţi, locuitorii oraşului. Nu ne-a interesat să facem un spectacol-documentar în care să încercăm să reproducem fragmente din eveniment, ci o ficţiune inspirată din întîlnirea noastră cu multiplele poveşti spuse din perspectiva prezentului. Dincolo de interviuri, faptul că am stat în Tîrgu-Mureş două luni de zile, cît am lucrat la proiect, a însemnat o apropiere de această lume. Într-un fel, procesul de documentare a însemnat, pe de o parte, apropierea noastră, a celor veniţi din Bucureşti, de temă şi, pe de altă parte, o distanţare a actorilor maghiari de acel moment violent pe care l-au trăit sau despre care ştiau din povestirile părinţilor.
Cum reacţionează tinerii care văd acest spectacol? Ce înţeleg cei care nu ştiu nimic despre asta?
Am avut public de toate vîrstele, inclusiv public format din oameni care nu obişnuiesc să vină la teatru, dar care au fost interesaţi de temă. Dacă partea întîi a spectacolului era ficţiunea noastră (spectacolul), partea a doua însemna discuţiile cu publicul. Au fost foarte mulţi elevi şi studenţi, poate şi pentru că, în timpul interviurilor, am încercat să vorbim cu tineri din ambele etnii, să încercăm să înţelegem felul în care părinţii şi bunicii au transmis experienţa evenimentului trăit. Discuţiile au oferit un cadru relaxat, în care fiecare participant a putut interveni. Ce am remarcat este faptul că tinerii de ambele etnii spuneau că, la şcoală, acest moment din istoria recentă nu este abordat.
Cum vă explicaţi, acum, acele violenţe?
Nu am găsit explicaţii şi, foarte interesant, majoritatea celor cu care am vorbit ne-au spus că nu credeau că aşa ceva s-ar putea întîmpla în oraşul lor, că prietenii de-o viaţă au fost distruse de acel moment. Cred că există situaţii în care politicul foloseşte „diferenţa“ (de etnie, de statut social, de educaţie etc.) pentru a distrage atenţia de la lucruri mult mai importante. Cînd este afirmată într-un mod radical „diferenţa“ şi sînt estompate lucrurile care ne unesc sau care ne-ar putea uni, cînd nu mai avem distanţă, ironie şi autoironie, există întotdeauna riscul răbufnirii unor astfel de violenţe.
Care a fost atitudinea dramaturgului/regizorului în timpul procesului de „fabricare“ a spectacolului?
Am încercat să-mi confrunt propriile prejudecăţi şi amintiri cu acea realitate de care am încercat să mă apropii. Spectacolul este traducerea scenică a acestei întîlniri.
a consemnat Matei MARTIN
Foto: FNT.ro