Conectare, încredere, vindecare
„Mami, tati, joacă-te cu mine!“ De cîte ori nu am auzit cuvintele acestea de la copiii noştri? De cîte ori nu le-am rostit noi, cînd eram noi înşine copii? De ce toţi copiii îşi doresc să se joace cu părinţii lor? De ce nu e de ajuns pentru copii să se joace ei, între ei? Ce anume le oferă adultul în joc şi ei nu găsesc în joaca cu alţi copii?
Voi începe cu explicaţia pe care ne-o dă neuroştiinţa (dr. Daniel Siegel), după care voi spune cîteva poveşti despre joc. Ştiaţi că jocul (văzut ca interacţiune socială pozitivă) stimulează producţia oxitocinei, un hormon care ne dă o stare de bine, reduce nivelul stresului şi duce la dezvoltarea optimă a creierului? Jocul alături de părinţi activează regiunea creierului care îi ajută pe copii să îşi controleze impulsurile agresive, iar rîsul din toată inima reduce nivelul anxietăţii. Folosit ca terapie, jocul reconfigurează creierul, ajutîndu-i pe copii să se vindece în urma unor întîmplări traumatice şi dureroase.
Rolul de conectare
Toţi copiii, pentru a înflori, pentru a descoperi lumea şi pe ei înşişi, pentru a fi fericiţi, au nevoie de conectarea cu părinţii lor. Şi pentru că jocul este limbajul principal de comunicare al copilului pînă la 12 ani, conectarea preferată cu părintele este prin joc. Spre exemplu, după o zi de serviciu, cînd ajung acasă, copiii mei vor să se reconecteze cu mine… prin joc! Fiecare îmi arată ce a desenat, ce a construit, unul vrea să îl fugăresc, altul vrea de-a v-aţi ascunselea. Jocul de-a prinselea este un joc terapeutic pentru copii, ca şi cel de-a v-aţi ascunselea, fiindcă are ideea centrală legată de distanţă: dacă în timpul zilei, mami şi tati au decis distanţa, mergînd la serviciu, acum, seara, în joacă, o decid eu, copilul. Acum, puterea e la mine şi fug de mami şi tati, ei aleargă după mine şi eu nu mă las prins aşa uşor. Acest joc atît de simplu îi dă copilului nostru puterea, fiindcă inversează realitatea: aceea că programul părinţilor nu e controlat de copii – în joacă, însă, copiii au nevoie să controleze, pentru a-şi readuce emoţionalul în echilibru.
Alteori, unul dintre copii nu vrea să se joace cu mine, fiindcă e supărat pe mine. Anna, fetiţa mea mijlocie (6 ani) face aşa de multe ori. Şi, deşi e tare tentant să mă gîndesc: ce bine, las’ că vine ea mai tîrziu la mine, acum mă odihnesc şi eu – ei bine, dacă o „citesc“ un pic, îmi dau seama că Anna vrea să nu renunţ la ea, vrea să o „curtez“. Şi atunci încep să mă joc: „Anna, hai, iubita mea, să ne jucăm cu mingea!“ „Nu, mulţumesc, nu am nevoie“ (în traducere: „Mersi, tu ai fost plecată toată ziua, nu ai dat nici un telefon, iar acum te aştepţi ca eu să sar în braţele tale. Nu, nu, trebuie să munceşti un pic, mami!“)
Deci… nu renunţ la Anna! Şi încep să vorbesc cu mingea (copiii de toate vîrstele, credeţi-mă, şi cei de 12 ani, rîd cu poftă cînd adultul vorbeşte cu o minge!).
„Dragă minge, Anna nu vrea să vorbească cu mine. Poţi tu să o îndupleci, să pui o vorbă bună pentru mine?“
„Da, cum să nu“, răspunde mingea (eu, desigur). „Anna, uite, mama ta vrea să se joace cu tine. Vrei?“
„Nu“, răspunde Anna.
„Mami, Anna a zis nu“, îmi zice mingea. „Oaaaaa“, încep eu să mă vait, „nu pot să trăiesc fără Anna mea!“
Anna rîde. Primul semn că se reconectează cu mine. Primul semn că se detensionează, fiindcă rîsul eliberează stresul acumulat de-a lungul zilei. Mai vorbesc şi mă lamentez un pic mingii că Anna nu răspunde iubirii mele neţărmurite, apoi Anna ia mingea şi ne jucăm.
Aşa putem să ne folosim de joc pentru a ne reconecta cu copiii noştri.
Rolul de vindecare a fricii
Un alt fel de a folosi jocul este acela de a reda putere psihică copiilor, după o întîmplare în care ei au simţit că şi-au pierdut demnitatea. Una dintre regulile cele mai importante ale jocului părinte – copil, regulă pe care am învăţat-o de la mentorul meu, Larry Cohen (creatorul Playful Parenting), sună aşa: în joc, părintele trebuie să fie incompetent, iar copilul – foarte priceput şi destoinic! Părintele – lipsit de graţie, iar copilul – plin de eleganţă şi mîndrie! Copilul inteligent, iar părintele… incredibil de prostuţ! De ce această regulă? Fiindcă îi face pe copii să rîdă, ne privesc de aproape, nu mai sîntem părinţii aceia ca nişte semizei, care reuşesc tot ce îşi propun. Această regulă ne face pe noi, adulţii, mai umani, mai abordabili, iar pe copii îi face mai puternici, mai încrezători şi mai veseli.
Copiii se simt neputincioşi cînd le este frică de ceva. Unui băieţel de 6 ani, la care mă duceam să facem terapie prin joc, îi era frică de Omul negru, care stătea ascuns după lustra din tavan. Primul impuls al adulţilor este să le spunem copiilor: „Nu există Omul negru! Nu ai de ce să-ţi fie frică!“ Însă, dacă le spunem asta, copiii aud următorul mesaj: teama ta este nefondată, cred că e ceva în neregulă cu lumea ta interioară, fiindcă eu, adultul care ştie tot, îţi spun că nu există! (Aş vrea să le spun părinţilor că, înainte să mă formez ca specialist în terapia prin joc, am rostit şi eu aceste vorbe copiilor mei.) Iar acest mesaj nu îi ajută să le treacă teama, dimpotrivă, îi face să se îndoiască de trăirile lor, de inteligenţa lor şi de puterea lor de vindecare.
Aşa că i-am spus băieţelului:
„Auzi, tu? Dar e periculos Omul ăsta negru?“
„Daaaa“, a venit răspunsul! „E tare periculos. Acum se uită la tine şi, dacă nu eşti cuminte, te fură şi te bate.“
Aici e primul semn că băieţelul lucrează cu frica lui: se detaşează un pic de ea, încearcă să mi-o transfere mie şi ceea ce l-ar ajuta în acest moment este un rîs bun, ca să elibereze frica. Şi cum să rîdă altfel decît dacă mă vede pe mine lipsită de demnitate şi tăvălindu-mă pe jos de… teama de Omul negru. Asta şi fac. Mă sperii, îl implor pe băieţel să mă ajute (în felul acesta, punîndu-l într-o poziţie de putere), el rîde. Apoi ne ridicăm împreună şi vrem să îi venim de hac netrebnicului de Om negru. Ne luptăm cu el, aruncăm cu perne în el, îl certăm, îl dăm afară din casă. Mobilizarea asta fizică are două roluri: copilul nu se mai simte victima Omului negru, fiindcă, ia uite, acum se luptă cu el! Iar celălalt rol al luptei fizice este că se irigă toate părţile creierului, ceea ce îl ajută pe copil să îşi folosească judecata, să aibă mai multă încredere în noi, partenerii lui de luptă.
Rolul în depăşirea traumelor
Din nefericire, copiii trec şi prin încercări mai grele în viaţă. Din fericire, un adult (ideal părintele) îl poate ajuta să detensioneze blocajul emoţional, tot cu ajutorul jocului. O altă poveste pe care aş vrea să v-o spun este a fetiţei mele de 3 ani, Kimmy, pe care am pierdut-o într-un magazin şi am găsit-o după 15 minute. Pentru Kimmy, această experienţă a fost traumatică, fiindcă timp de 15 minute, ea s-a temut că nu ne mai găseşte. Timp de o săptămînă nu se dezlipea de mine, părea că îşi pierduse spiritul ei aventuros şi explorator pe care îl avea de cînd era mică. M-am temut un pic. Atunci am început să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea, un joc care abordează teama de separare pe care o simţea Kimmy. Apoi, am luat doi ursuleţi de pluş şi, cu ajutorul lor, am recreat situaţia prin care a trecut ea, însă mai voalat, cu ajutorul unei poveşti:
„A fost odată ca niciodată un pui de urs cu mama lui, care se plimbau prin pădure. Şi cum mergeau ei aşa, mama urs se uita după frăguţe, iar fetiţa urs fugea după un fluturaş, şi încet-încet s-au îndepărtat una de alta. Dintr-odată, fetiţa urs s-a trezit singură şi s-a speriat. Dacă nu o mai găsesc pe mama?“ (În tot acest timp, eu mînuiam animăluţele, ca la teatrul de păpuşi.)
Atunci, Kimmy a strigat, luînd mama urs din mîna mea: „Uite-o pe mama!“
În joc, Kimmy voia să o ajute pe fetiţa urs, cu care ea se identifica deja, să nu treacă prin experienţa ei din supermarket. Reacţia ei a fost una de protecţie a fetiţei urs, ceea ce o ajută pe ea să se vindece pe sine. Kimmy mi-a cerut să jucăm acest joc de peste zece ori. Încet-încet, după acest joc cu păpuşelele, după jocul de-a v-aţi ascunselea şi după un plîns sănătos şi eliberator, fetiţa mea şi-a recăpătat spiritul aventuros şi s-a eliberat de teamă.
Recomand părinţilor să facă jocuri cu păpuşelele, fiindcă aceste jocuri reconstituie o poveste, iar copiii sînt fascinaţi de poveşti. Poveştile vizuale, cu ajutorul animăluţelor, au darul de a scoate o experienţă interioară din viaţa noastră şi de a o prezenta copilului uşor de la distanţă. Copilul îşi priveşte experienţa un pic detaşat, iar creierul lui o procesează într-un fel fascinant şi misterios: emisfera stîngă a creierului (cea care se ocupă de partea logică a întîmplărilor) integrează ordinea faptică a lucrurilor (paşii prin care a trecut Kimmy cînd ne-am rătăcit: „Mai întîi, eu mă uitam la jucării, mama se uita la haine, apoi ne-am îndepărtat şi ne-am pierdut. Apoi m-a găsit bodyguard-ul, care a strigat în microfon numele meu, Kimmy Elena Mantelers, pe care sînt tare mîndră că l-am ştiut. Şi numele lui mami l-am ştiut! Apoi a venit mami şi ne-am îmbrăţişat.“) Iar emisfera dreaptă a creierului procesează partea emoţională a experienţei: „Mi-a fost frică că nu o mai văd pe mama niciodată! Mama s-a simţit vinovată, s-a speriat şi ea. Dar acum ne jucăm, rîdem şi plîngem împreună şi ne e mai bine.“ Cînd o experienţă dureroasă e procesată de ambele emisfere ale creierului înseamnă că s-a vindecat.
Aşadar, de ce să se joace părinţii cu copiii lor?
Deşi jocurile copiilor cu prietenii lor sînt teribil de importante pentru aptitudinile lor sociale şi pentru fericirea lor, iată că, în exemplele de mai sus, rolul părintelui nu poate fi înlocuit de un copil. Fiindcă părinţii înţeleg mai bine, după dobîndirea unor aptitudini de joc, ce nevoi emoţionale au copiii lor. Ei le cunosc experienţele prin care au trecut, temerile, gîndurile, trăirile şi se pot juca cu ei astfel încît să le îndeplinească nevoia de conectare şi de vindecare emoţională.
Otilia Mantelers este psiholog în formare şi specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0-10 ani, coordonatoarea colecţiei „Parentaj“ de la Editura Herald. În calitate de trainer, organizează cursuri precum „Joc şi emoţii“, „Rivalitatea între fraţi“, „Agresivitatea copiilor“ etc. Scrie la „Joc şi emoţii“, blog dedicat părinţilor preocupaţi de relaţia cu copiii lor.