Concurs

Niciodată nu mi-a plăcut să particip la competiții de nici un fel, îmi dau emoții mai degrabă negative decît pozitive, nu dorm cu o noapte înainte, mă stresez inutil. Probabil că sînt de vină competițiile din copilărie și adolescență, acestea te pot marca cel mai tare, spun psihologii, dacă nu iese bine, se lasă cu traume. Pe la 6 ani am dat examen ca să intru la școala de muzică și m-am emoționat atît de tare încît am beștelit-o la proba de ritm. Mi-amintesc și acum cînd am mers cu taică-miu ca să vedem listele afișate cu admiși și respinși, și cum taică-miu îmi tot spunea că de listele alea depindea cumva viitorul meu. E copleșitor pentru un copil de 6 ani să se vadă pe o listă cu respinși, apare implicit un sentiment de vinovăție – unde am greșit? de ce n-am fost la fel de bună ca ceilalți? Taică-miu a încercat să dreagă busuiocul: „Nu-i nimic, vei merge la o școală normală, ca toți copiii!“. Cu alte cuvinte, înțelegeam eu cu mintea mea de 6 ani, nu ești un copil deloc special, ești la fel ca ceilalți. Oricine, la 6 ani (și nu numai) vrea să se simtă special. Un alt concurs/examen pe care n-am să-l uit niciodată este Bac-ul. Nu pentru că ar fi fost un examen cu adevărat dificil pe atunci, examenul „maturității“ etc., ci pentru că ne-au bătut la cap profesorii cu el încă din clasa a X-a. Îmi amintesc că mă întrebam: oare există viață dincolo de Bac? Ei bine, m-am lămurit că a existat, desigur, și că examenul acela hidos în modul în care era și este conceput nu va avea nici un fel de relevanță pentru viitorul meu. Totuși, și acum am coșmaruri recurente, visez că Bac-ul meu nu mai e valabil, trebuie să mă întorc la școală și să-l dau din nou. Interesant este că am descoperit oameni de aceeași vîrstă care au exact același vis, ceea ce s-ar putea traduce prin faptul că Bac-ul reprezintă o traumă colectivă.

Nu întîmplător am povestit cele două exemple de mai sus, este motivul pentru care acest Dosar despre competiție și spiritul de competiție se axează mai mult pe competiția școlară, starea sistemului de educație din România, parenting și competiția între părinți, precum și pe implicațiile psihologice ale competiției. Este doar un mod de abordare. Pe de altă parte, ne putem întreba: au într-adevăr românii spirit de competiție? Au și fair-play? Sînt ei niște învingători sau își asumă un statut de loser? Și la aceste întrebări veți găsi răspunsuri tot în Dosar. Dincolo de traume, etichete, clasamente, orice competiție își are și frumusețea ei, depinde doar de parametrii în care e încadrată. E frumos și atunci cînd membrii unui juriu intră în competiție între ei, susținîndu-și concurentul preferat. În fond, competița nu poate fi evitată, face din parte din viața noastră pe toate planurile, nu doar pe cel profesional, ci și în cuplu, în relațiile cu părinții noștri, cu frați, cu prieteni etc. Așadar, vă invit să treceți peste emoții și să concurați!

Ilustrație de Ion BARBU