Concurenţa ca un pretext pentru incompetenţă

Venită după 50 de ani de comunism reprimant pentru tot ceea ce înseamnă exprimare creativă şi liberă iniţiativă, societatea românească a fost adesea tentată să pună sincopele tranziţiei sale spre capitalism tocmai pe „greaua moştenire“ a inhibării instinctelor concurenţiale. Că metehnele de dinainte de ’89 au marcat paşii spre liberalizarea societăţii româneşti e indubitabil. Numai că, în multe domenii – iar presa este unul dintre ele –, în loc să suscite calitate şi perfecţionare, vertijul concurenţial nu a făcut decît să compromită şi să pervertească adevăratele criterii de performanţă. În ciuda legilor firii, parcă, şi cu siguranţă în ciuda celui mai elementar bun-simţ, cu cît concurenţa a devenit mai dură şi mai extinsă, cu atît standardele au scăzut mai mult, iar derapajele au devenit mai vizibile şi mai deranjante.

Ratingul Radio sau TV de a doua zi dimineaţa, respectiv traficul online afişat după miezul nopţii au rămas, din păcate, în 2012, singurele criterii de evaluare a performanţei din media românească. Pentru o creştere cît de mică, pentru devansarea competitorului direct cu cît de puţin, pentru conservarea unei poziţii de iluzorie dominaţie a pieţei, responsabilii editoriali s-au dovedit capabili de cele mai meschine compromisuri. Vorbim de compromisuri strict editoriale, în sensul restrîns al bunelor practici media, şi nu de alte compromisuri, de natură economică sau politică, bunăoară, care distorsionează şi ele piaţa şi au efecte secundare, dintre cele mai imprevizibile, pentru mediul concurenţial.

Din perspectiva limitată a ratingului obţinut cu orice preţ, bunele practici nu mai au, evident, nici o trecere în presa românească. Pur şi simplu, nu au efect pe termen scurt. Lipsite de atuul rezultatelor umflate peste noapte, bunele practici anulează şi alte importante „teste de eficienţă“. Bunele practici sînt bugetofage: nu poţi face mare calitate cu oameni slab pregătiţi, iar cei bine pregătiţi cer salarii pe măsură; apoi, bunele practici cer timp: marile genuri jurnalistice nu pot fi încropite din bucăţi luate copy/paste de pe Internet, nici calchiate din presa străină şi împopoţonate cu titluri-şoc; bunele practici cer, desigur, şi responsabilitate editorială: au prostul obicei de a fi complexe şi, adesea, deranjante pentru diversele interese patronale şi, deloc de neglijat, şi pentru comoditatea unora dintre editori. Nu întîmplător, reportajul şi ancheta au dispărut aproape cu desăvîrşire din peisajul jurnalistic românesc: iată, deci, unul dintre efectele cele mai clare ale concurenţei media! În loc să apară reportaje şi anchete tot mai bune, ele devin genuri „vintage“ în România.

Culmea concurenţei în Televiziunea românească: trei televiziuni de ştiri rulează simultan cu marca „exclusiv“ pe o ştire identică!

Modelele proaste sînt, cel mai adesea, cele care fac carieră în media. Culmea e că, apropo de mediul concurenţial, ele sînt încurajate de superficialitatea şi de interesele ce domină o piaţă de publicitate care a încurajat nu o dată succesul facil, în detrimentul unor proiecte de calitate cu potenţial de sustenabilitate. Modelele proaste se pot, astfel, lăuda nu doar cu performanţe de audienţă, ci şi cu încasări. Această fortificare economică a modelului editorial devine, practic, imposibil de combătut. Ultimul mare derapaj mediatic din România – prezentarea gratuită şi deşănţată, fără un minim argument jurnalistic, a filmuleţului cu fostul premier schimbîndu-se în vestiarul unei săli de sport – nu s-a soldat cu nici un protest din partea companiilor care au susţinut şi susţin cu reclamă respectiva emisiune TV şi care şi-au asociat, vrînd-nevrînd, imaginea cu o producţie care a stîrnit dezgustul unei ţări întregi. Şi astfel, în numele acestei audienţe confirmate şi susţinute financiar, dezmăţul media poate merge mai departe. Ba mai mult, modelul prost este „perfecţionat“ de concurenţă. Fără excepţie aproape, derapajele au dus la derapaje mai mari, iar tabloidizarea a născut pui vii şi în paginile ziarelor, şi pe Internet, şi la televiziuni. Cultivat la începuturile sale de personaj media doar de un trust de televiziune, Gigi Becali e, acum, omniprezent; face, din telefon, turul televiziunilor, de sport şi nu numai, în fiecare zi. Aduce rating Becali, îl luăm şi noi în direct! La fel, vector indubitabil de audienţă în orele ce pregătesc prime time-ul, spectacolul sinistru al Ştirilor de la ora 5 s-a generalizat, cu exagerările de rigoare, şi la televiziunile concurente. Conceput iniţial ca un show light, digerabil şi pentru un spectator mai pretenţios, Happy Hour a provocat o concurenţă fantastică. Modelul a fost upgradat pînă la un tabloid show, Acces Direct, CanCan TV, Drept la ţintă şi Un show păcătos ascuţind lupta, dar fără a aduce plus valoare conceptului iniţial. Dimpotrivă, totalizate, numai amenzile (uneori prea blînde) acordate de CNA celor cinci emisiuni de televiziune fac cît bugetul anual al unui proiect media quality...

Culmea concurenţei în .ro: un site de business face într-o zi de 1 mai 2010, cînd toată lumea era la iarbă verde, un trafic de zece ori mai mare decît media sa obişnuită: 350.000 de „unici“! În Top 5 al ţărilor după numărul de vizitatori unici pe site-ul respectiv se aflau Turcia, Columbia, Vietnam şi Peru. România era şi ea, pe acolo…

Dar microbul concurenţei fără sens a atins nu doar zona light a mediei româneşti. Intrate într-o cursă oarbă pentru trafic, site-urile de business din .ro au ajuns să raporteze pînă la 100.000 de clienţi unici pe zi. Adusă cu link-uri păcălicioase din cross-uri editoriale cu publicaţii care de care mai pestriţe, de la site-uri de presă tabloidă sau sportivă pînă la publicaţii online pentru gospodine, audienţa astfel creată nu mai are nimic în comun cu publicul-ţintă foarte specializat – şi, fatalmente, redus numeric – al presei economice. Inutil de adăugat că un astfel de public, odată atras pe site, încurajează producţiile superficiale şi coboară în derizoriu dezbaterile din subsolul articolelor. Ca şi în cazul presei tabloide, a fost suficient ca unele site-uri să dea tonul acestor proaste practici, pentru ca toate publicaţiile de top să se lase atrase în această capcană. Rezultatul final e pierderea credibilităţii, atît în plan editorial, cît şi în planul afacerii în sine. Raportarea de (sau la) cifre false e însă un obicei care nu a putut fi stîrpit nici de implementarea sistemelor de măsurare people meter în TV, SATI, respectiv BRAT în online şi în presa tipărită. Practicile dubioase ale unor publicaţii care declarau tiraje ce nu aveau nimic în comun cu realitatea au stîrnit recent valuri în industria media de la noi. La fel, refuzul televiziunilor şi radiourilor de a-şi ajusta, după aflarea datelor globale ale Recensămîntului 2011, audienţele la noul „univers“ populaţional, mai mic cu peste 2 milioane decît cel din 2002, duce şi el la pierderea credibilităţii, cîtă vreme audienţele cumulate de pe un segment orar ajung să totalizeze – cum bine remarca jurnalistul Cătălin Tolontan – mai mult decît populaţia reală a României! Aceste aberaţii, girate, practic, tocmai de organismele de control şi reglementare agreate de marii jucători din piaţă, dau dimensiunea reală a incapacităţii presei româneşti de a acţiona ca o industrie matură, anume de a asuma concurenţa ca pe un agreement de bune practici în interiorul breslei şi în raport cu mediul general de afaceri. Consecinţa cea mai dramatică a acestui mod de a vedea lucrurile se observă în presa scrisă, sugrumată de o distribuţie care îi blochează şi puţinii bani pe care îi mai produce la tarabă. În peste 20 de ani de la Revoluţie, deşi au învîrtit sume colosale, pentru ca apoi să piardă enorm de pe urma afacerilor Rodipet şi Hiparion, marii jucători din piaţă, nu au fost în stare să-şi creeze ei înşişi propria reţea de distribuţie, care ar fi însemnat un enorm avantaj al pieţei. Dar, decît să cîştige împreună, managerii de media din România preferă să piardă fiecare separat!

Culmea concurenţei în presa scrisă: diferenţe constante de 10-40.000 de exemplare descoperite recent de Biroul Român de Audit al Tirajelor între raportările unor editori şi numărul de exemplare tipărite efectiv.

În peste 20 de ani de la explozia concurenţială, presa românească a fost şi scena a destule competiţii rezonabile şi fructuoase între diverse instituţii şi mediul în care nu puţine au fost încercările fair play, bazate pe o deontologie corect asumată, pe bună-credinţă şi, mai cu seamă, pe dorinţa de a învăţa din propriile greşeli şi din succesele concurenţei deopotrivă. Absenţa unei susţineri financiare de durată, sprijinul slab din partea unui mediu de afaceri, el însuşi sufocat de incompetenţă şi lipsă de viziune, imixtiunea cvasigeneralizată a politicului sau a partizanatelor transpartinice, narcisismul păgubos al unora dintre proiecte şi suficienţa altora au dus la eşecul multor proiecte media de calitate, în ultimii ani. Faptul în sine e mai grav decît pare la prima vedere, căci a dat apă la moară tocmai partizanilor succesului facil de presă. În mediul concurenţial din România, s-au impus cei care au jucat dur şi la plesneală, nu cei care au jucat corect. Aşa s-a impus furtişagul mărunt, aşa s-a impus minciuna neruşinată, aşa s-au impus titlurile din online din care nu afli nimic decît după ce dai click pe „vezi aici!“. Din toate astea s-a construit succesul multora dintre liderii pieţei din acest moment. Între timp, încet-încet, concurenţa a devenit pretext pentru incompetenţă. „Dacă nu joc mizerabil ca rivalul, nu am nici o şansă să îl întrec“: aşa sună motto-ul pieţei de media din România, în 2012.

Ciprian Rus este jurnalist.