Concerte educative

19 mai 2011   Tema săptămînii

"How much money do you make?"

 Întrebarea de mai sus nu îmi fusese pusă de vreun om de afaceri, nici de vreun impresar, ci de un… băieţel de doar 5 ani, tot numai zîmbet şi candoare! Eram într-o grădiniţă din Los Angeles, unde fusesem invitat să le arăt copiilor pentru prima dată un instrument muzical – vioara. Totul mersese foarte bine: le cîntasem cîteva piese scurte, apoi mă aşezasem în mijlocul lor, cu picioarele încrucişate sub mine, şi ne jucam împreună descoperind, rînd pe rînd, toate jucărioarele din cutia mea de vioară: în afară de cea mai mare jucărie – vioara şi arcuşul – un mic higrometru, un diapazon, colofoniul adormit în săculeţul său. Cel mai mult le plăcuse metronomul electronic – avea doar butoanele cu care erau atît de familiarizaţi. Pînă ce, dintr-odată, am ajuns la business! Tocmai le povesteam despre călătorii, despre concerte, despre scena inundată de lumină; cred că li se părea o viaţă tentantă în ultimă instanţă şi au vrut să afle finalitatea ultimă în America: cea financiară. Am încercat să le explic că pentru un artist contează în primul rînd lucrurile spirituale, să-i facă pe oameni fericiţi prin muzica sa, şi abia apoi banii – dacă vin, sînt bineveniţi, în nici un caz nu reprezintă un scop în sine. Nu ştiu dacă m-au înţeles...
 
Îmi amintesc de un alt concert educativ, la care participasem pe cînd eram încă elev: o mică orchestră de cameră ne vizita şcoala. Împreună cu alţi colegi de-ai mei, eram împărţit între sentimente contradictorii: bucuria de-a fi scăpat de ora de matematică şi spaima de-a fi la doar două scaune distanţă de învăţătoare, care ne supraveghea necruţătoare, nu care cumva să tuşim sau să ne zbenguim în timpul concertului. Un profesor cu barbă s-a apucat să ne recite nişte poveşti lungi şi prăfuite despre compozitor. Dintr-odată, ora de matematică părea mult mai deschisă la aventuri decît acest concert atît de scorţos! Bietul compozitor trăise foarte mulţi ani, compusese încă şi mai multe lucrări (era genial, desigur!), iar discursul nu se mai termina! Scurtele fragmente muzicale păreau mai degrabă o agrementare a discursului sec şi pompos. Cînd am ieşit în cele din urmă la aer, în recreaţie, m-am gîndit că nu voi mai călca prea curînd prin sala de concert. Lucrurile au luat însă o altă întorsătură...

Am devenit violonist, am început să îndrăgesc din ce în ce mai mult cele ce se petrec în sala de spectacol. Acea comuniune de trăiri cu publicul, acea stare de libertate produsă de muzică nu le-am regăsit nicăieri altundeva. Muzica este vibraţie, este o stare de comunicare pură, neîngrădită de cuvinte. De multe ori, muzicienii înşişi ridică fără voia lor stavile între ei şi public. Acea atitudine de „eu ştiu şi simt ceva ce tu nu vei putea înţelege niciodată“ nu face decît să ne îndepărteze unii de alţii. Artistul trebuie să empatizeze în modul cel mai complet şi mai subtil cu cel căruia îi cîntă. Este prima premisă a unui dialog: să ştii cui te adresezi, să deprinzi limbajul său şi să transmiţi, dar să şi asculţi în acelaşi timp. De multe ori, organizatorii concertelor educative de la noi greşesc tocmai aici: uită că interlocutorul este un public foarte tînăr, care are cu totul alte preocupări decît studiul vieţilor marilor compozitori şi care are nevoie să fie ascultat în primul rînd. Întrebările pe care le pun copiii la astfel de concerte arată interesul lor real, practic, ludic în raport cu muzica. De multe ori ar prefera să aibă voie să vină pe scenă şi să atingă instrumentele muzicale, să ciupească o coardă de violoncel sau să înveţe să cînte la xilofon, decît să asculte prelegeri nesfîrşite despre genialitatea lui Mozart. O vor descoperi ei înşişi, mai tîrziu, fiecare în felul său. Mulţi muzicologi din ziua de astăzi par a fi uitat că însuşi Mozart a fost copil la un moment dat. Şi nu doar el. Readucerea muzicii clasice din sfera aceasta a muzeului îngheţat şi restrictiv în viaţa reală, în care îndrăzneşti să experimentezi, să te joci este poate cea mai mare dovadă de curaj pentru un muzician.

Un concert educativ reuşit este acela la care toată lumea învaţă cîte ceva, nu doar copiii din sală, ci mai ales muzicienii. Ne este teamă să rîdem pe scenă, nu îndrăznim să facem vreo şotie cu instrumentul de concert – „vai, dar aşa ceva nu se cade!“; toate acestea încearcă să ni le readucă aminte chiar copiii cărora le cîntăm. În clipa în care vom da voie copilului din noi să se exprime din nou, vom putea regăsi spontaneitatea şi exuberanţa pe care le-am pierdut poate pe parcurs. A cînta poate deveni o joacă: uitaţi-vă doar la semnificaţia cuvîntului în alte limbi: to play, jouer, spielen. Totul este foarte simplu: trebuie doar să avem ochi de văzut, urechi de auzit şi inimi de simţit.
 
Alexandru Tomescu este violonistul care, de dragul revistei lui preferate, a schimbat – temporar! – arcuşul în condei şi vioara-n călimară. 

Mai multe