Comunism şi reziduuri postdecembriste

17 octombrie 2012   Tema săptămînii

Nu se poate spune că subiectul propagandei comuniste a fost ignorat de istoriografia postdecembristă. Sigur, era de dorit să se scrie mai mult şi mai bine, cu acoperirea adecvată a unor instituţii, practici şi epoci.

Dacă în primul deceniu comunist propaganda politică – care a stat sub semnul internaţionalismului proletar prosovietic şi al realismului socialist strivitor – a avut un impact îndoielnic, propaganda de la începutul anilor 1960 a fost mult mai penetrantă şi persuasivă: multora li s-a inoculat ideea că regimul comunist din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej şi din timpurile lui N. Ceauşescu chiar a servit adevăratele valori naţionale. Astfel se face că şi azi mulţi români ignoră dimensiunea ideologică a „Declaraţiei din aprilie 1964“ şi a discursului ceauşist din 21 august 1968. Aserţiunea este confirmată de sondaje, barometre ş.a.m.d. În ceea ce priveşte palierul academic, ultima reflectare istoriografică a acestor proiecţii şi reprezentări ale noii „mitologii naţionale“ se vădeşte în lucrarea lui Larry Watts – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Cartea – mediatizată în mod excesiv şi la Televiziunea naţională, lansată şi cu concursul unor instituţii precum Banca Naţională – îi transformă practic pe liderii de la Bucureşti în nişte eroi antisovietici, cu ignorarea sau neglijarea naturii regimului politic din România, a politicii interne, în general. După 1989 au fost chemate să susţină acest tip de naraţiune şi personaje importante din aparatul de partid. Cazul Paul Niculescu-Mizil mi se pare emblematic. În anumite momente, el a încetat să fie o sursă istorică, un simplu intervievat ale cărui mărturii sînt trecute prin filtru critic, fiind invocat (chiar în lucrări de istorie) drept argument al autorităţii (aşa cum se pare că – în cealaltă extremă – s-a petrecut cu Şerban Milcoveanu). O stranie promiscuitate sau o evoluţie logică, ţinînd cont de moravurile noastre şi precaritatea spiritului public? În aceste cazuri poate că nu este vorba despre o propagandă reziduală (comunistă), ci de propaganda promiscuităţii politice şi culturale, tot aşa cum nici primul an de regim Iliescu nu este un regim neocomunist, ci un pluralism sufocat inclusiv de existenţa omului nou, manipulabil.

Există şi un alt tip de raportare la trecut, care nu este rudimentar şi cere timp şi efort intelectual pentru a fi deconstruit. Această tendinţă este reprezentată de foşti activişti ai secţiilor ideologice ale Comitetului Central al Partidului Comunist; ei nu doresc sub nici un chip să îl salveze pe Ceauşescu sau pe acel Dej antisovietic, ba dimpotrivă. În schimb, vor să salveze marxismul, vor să îl scoată pe Marx din cadrele ideologiei şi propagandei totalitare: Marx nu trebuie cîtuşi de puţin asociat cu natura regimului politic din anii 1947–1989. Sub Dej a fost vorba de un regim stalinist – la care, de fapt, şi ei au pus umărul, ca rotiţe ale angrenajului politic. Ce s-a întîmplat după 1964–1965 stă mai degrabă sub semnul naţionalismului. Aparent paradoxal, pe acest teren al conceptualizării se întîlnesc istorici îndatoraţi naţional-stalinismului cu marxişti autentici: şi unii, şi alţii se străduie să scoată din uz comunismul ca etichetă pentru intervalul postbelic, înlocuindu-l fie cu sintagma „socialism totalitar“, fie cu „socialism real“. A-l accepta pe Marx drept teoretician social este una (realitate des întîlnită în ştiinţele socio-umane din Occident), iar a-l reabilita ca doctrinar este altceva. Cu atît mai straniu cu cît această operaţiune este dusă de cărturari care i-au pus pe acelaşi plan înainte de 1989 – fără vreo justificare chiar din perspectiva propriei argumentaţii de azi – pe Marx şi pe Lenin.

Faptul că nu avem o istorie cuprinzătoare a instituţiilor din comunism le-a permis unor foşti activişti să ocolească esenţa problemei atunci cînd au vorbit despre relaţiile dintre artă şi politică înainte de 1989: aceea că au servit organe parazitare, antidemocratice, dacă nu chiar totalitare.

Cristian Vasile este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Cea mai recentă carte publicată: Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2011).

Mai multe