Compromis și discernămînt
„Alegem răul cel mai mic.” Propoziția asta mi s-a părut dintotdeauna expresia a ceva nefiresc, a unei atitudini descurajate. Enunțul cu pricina circulă mult, mai ales în timpul perioadei electorale, cînd angajarea pentru susținerea unor principii ar trebui să fie vizibilă și definitorie pentru orice cetățean responsabil. Dar alegerea „răului celui mai mic” pare să fie, pentru cei mai mulți, o concesie acceptabilă în situația dată. Cum se ajunge acolo de fiecare dată? Să fie vorba doar de o diminuare momentană a puterii de judecată? Ce determină această lipsă de consecvență, de vreme ce cu toții ne dorim „mai binele”? Cauzele problemei ar trebui identificate într-un comportament de adîncime. Obișnuința de a concede unei puzderii de compromisuri minore face ca un eveniment major să nu mai solicite capacitatea de discriminare, deja erodată pe culoarele secundare ale cedărilor zilnice. O mulțime de chestiuni ne tracasează cotidianul, lăsînd urme efemere, pînă cînd, chemați la o alegere importantă, să renunțăm repede și fără întrebări la raționalitate, tocmai din obișnuința de a face asta tot timpul în chestiuni nesemnificative și trecătoare.
În legătură cu acest fenomen, teza pe care o accept cel mai ușor este că nu se poate vorbi nicicînd de un compromis „bun”. Compromisul nu e nici bun, nici rău. Poate fi minor, dar niciodată bun. Un compromis rămîne ceea ce este, indiferent de posibilele avantaje pe care le aduce cu sine. Totuși, este imposibil să nu facem compromisuri. Dar contextele vor fi admisibile dacă punem situația compromițătoare în paralel cu un anume efort. Efortul la care orice persoană este chemată constă în încercarea de a echilibra mereu compromisurile minore inerente cotidianității cu principiile care îi sînt îndreptar de viață.
Orice fel de negociere are ca referință fundamentală o formă de compromis minor. De netăgăduit, fiecare alegere pe care o facem e marcată de faptul că, de exemplu, trebuie să alegem doar un element dintr-o mulțime. Și e drept că asta ne frustrează. Dar nu e o situație fără ieșire. Soluția se află în arta echilibrării. Dar cînd zic echilibrare, nu mă refer la echilibristică. În fond, totul e să nu ne identificăm cu mareea de presiuni și renunțări minore care ne inundă zilnic. Odgonul lucidității va ști să ne țină legați de principialitate, astfel nu ne va lua valul acesta teribil al periclitării și autodiscreditării.
Alegerea răului celui mai mic e doar unul dintre exemplele de compromis major care se naște și crește în liniștea și umbra călduță a multelor compromisuri minore. Dar poate tocmai datorită acestui tip de mecanism cedarea are parte de un tratament mai îngăduitor decît în cazul altor tare morale sau psihologice. Compromisul e ambiguu. El pare ajustabil, sîntem gata oricînd să-l justificăm, e lesne pardonabil. „A furat, dar a făcut și multe lucruri bune” – nu o dată am auzit această locuțiune toxică. Sînt două verbe în enunț: primul indică flagrant cauza neajunsurilor sociale, al doilea are rolul de a echilibra prin pozitivitate dezastrul pe care îl implică primul. E vorba, neîndoielnic, de o promiscuitate morală aici, generată de un compromis major. E o compromiscuitate. Calamburul nu are neapărat aici rolul de a amuza, ci de a aglutina într-un unic termen o unică realitate. Realitatea asta e contradictorie, paradoxală. Volatilizează decisiv conceptul de valoare.
Inteligența politică, competența administrativă, logica socială – toate aceste calități pe care orice bun cetățean ar trebui să le cultive asiduu sînt reduse la statutul de lozinci sau simple formulări găunoase, fără nici o reprezentare pragmatică. Pînă la proba contrarie, compromisul e o locomotivă care tinde să tragă pe linie moartă trenul acțiunilor morale. E un ton pesimist cel pe care îl folosesc, e posibil să fie așa, însă o simplă privire spre contextele socio-politice va îndreptăți acest tip de îngrijorare. E ceva de recuperat? Desigur. În primul rînd, soliditatea și constanța rațiunilor pentru care sîntem gata să facem alegeri. Nimeni nu poate ocoli evidența lipsei de întemeiere rațională de dinaintea unor mari alegeri. E un fapt. Iar acest fapt nu poate fi combătut decît printr-un îndelungat exercițiu de discernămînt, în al doilea rînd. Am ajuns în mod intenționat la principala virtute de care ființa umană e capabilă – discernămîntul – numai pentru a observa mai îndeaproape următorul itinerariu: discernămînt-valoare-faptă.
Contrastant, compromisul nu face altceva decît să destrame legătura dintre aceste jaloane.
Mario Barangea este doctorand în filosofie, cercetător independent al istoriei ideilor.
Foto: flickr.com