Compot de mere

Tata a căzut la pat. Nu se mai mișcă de-acolo, așa că fac ce trebuie făcut: îl schimb, îl spăl și-i dau să mănînce. După fiecare ciclu din acesta obositor adoarme. Atunci mă ascund într-o carte, ciulind urechile ca să-i pot auzi vocea ștearsă. Dacă lectura mă obosește, încep să mișun prin apartamentul unde am copilărit. Deși l-am părăsit de mulți ani, sînt încă foarte prezent acolo: pe mobila plină de praf mai sînt destule fotografii din care zîmbesc social, iar dulapul camerei de puștan este umplut doldora cu țoalele strînse de-a lungul anilor. Tricouri mai ales, duhnind acum a naftalină. Arunc o privire la căpătîiul părintelui... Doarme dus, medicamentele își fac efectul. Continui nestingherit bîjbîiala prin ceața trecutului. Iau camerele la rînd și deschid sertarele. După fiecare scîrțîit al lor stau și trag cu urechea. Nimic... Merg mai departe. În dormitor, acolo unde a murit mama, cotrobăi printre haine. Descopăr costumul lucios, păstrat de tata pentru ultima înfățișare. O pălărie de damă zace absurd printre cîteva bluze de corp ale bărbatului; o calotă din pîslă maronie, legată cu fundă. Lipsa capului este aproape sonoră și încerc să-i refac chipul din nimic. Mai mulți săculeți cu levănțică, poate chiar din anii cînd trăia gospodina, încearcă să alunge. În rostul unei vitrine dau de cîteva insigne mai mult ruginite, iar în bomboniera chinezească cu forme delicate găsesc cuburi sfărîmate de zahăr, arme lipicioase împotriva crizelor nocturne de hipoglicemie. Tata se-ntoarce-n pat, cu fața la perete. Mai bine așa, căci pot intra în camera lui călcîndu-mi pe urme. Aici am crescut. Biblioteca este ca o gură știrbă. Lipsesc destule volume, cărate de mine în locurile pe unde-am trăit. Într-un corp de-al ei îmi regăsesc mai multe manuscrise. Le răsfoiesc pe fugă, știind la ce să m-aștept: lucruri nepritocite, pe care nu mă-ndur încă să le arunc. Tot acolo am ascuns cîteva desene de-ale fiică-mii și scrisorile ei către Moș Crăciun. MOȘI – CRĂCIUN – VREAU – SĂ – ÎMI – ADUCI – PONEIUL – BATĂR – SCOCI. ȘI – MAI – VREAU – SĂ – ÎMI – ADUCI – RUSACUL – DE – SPIOANE – ȘI – MAI – VREAU UN – SET – DE – MAGIE – CU – PONEI – ȘI – MAI – VREAU – SĂ – ÎMI ADUCI – PALATUL – LUI – MICA – SIRENĂ. În alt compartiment bolește prăfuit un ceas electronic, făcut cîndva de fratele meu. Este paralelipipedic, din tablă vopsită gri-fer. Ani de zile a clipit din ledurile roșii, dîndu-ne ora exactă. Așa cum arată acum, cu firul ieșind din el ca o coadă prevăzută cu ștecher, pare un șoarece din desenele animate. M-așez apoi la masa de scris, locul unde am petrecut sute de ore ca să-mi pot face temele. Trag sertarul de sus și arunc o privire peste cîteva poze de dimensiunile celor pentru actele oficiale. Refac cu ajutorul lor niște momente pe care le-am crezut importante în viață: primirea buletinului, absolvirea bacalaureatului, înrolarea pentru cele nouă luni obligatorii de armată, prima zi de angajare. Patru chipuri diferite, privind cu încredere mioapă spre viitor. Tot acolo regăsesc străvechiul capsator de foi: o unealtă rudimentară, turnată în oțel. Mi-aduc aminte de cum se zguduia biroul atunci cînd îl utilizam, făcînd-o pe mama să dea buzna în cameră de fiecare dată, pentru că avea impresia că mi se întîmplase ceva rău. Mai multe cutii cu rezerve destinate lui așteaptă degeaba. Lîngă ele, demne și pretinzînd verticalitate, descopăr două rigle pentru geometrie. Una este ceva mai stranie, oferind posibilitatea calculării numărului π odată cu deplasarea unei tije. Sînt tot felul de indicații notate mărunt pe plasticul gălbui, litere și cifre din care nu știu cine-ar putea înțelege prea mult. Eu n-am reușit s-o folosesc niciodată, așa c-o ascund pe mai departe în etuiul negru. Cum tata nu dă semne c-ar vrea să se trezească, dau o raită și prin bucătărie. Aici era raiul mamei, dar acum a ajuns un iad. Lucrurile sînt năclăite de vaporii uleiului unde văduvul și-a tot prăjit dejunurile în ultima vreme. Degetele îmi alunecă pe luciul mobilierului și mă-ndrept țintă spre bufetul decolorat. Frumos ordonate lîngă ștergarele deșirate pe margini, zăbovesc în afara timpului filele unui calendar gastronomic. Sînt rețete adaptate epocii Ceaușescu, căci descopăr printre ele chifteluțele din salam sau o pizza preparată din resturi de franzelă. Undeva, timid, ca o ultimă licărire a mamei, un colț de hîrtie pe care-și notase meniul gîndit de ea pentru o săptămînă întreagă. Și ceea ce urma să cumpere pentru asta. Masca de bucătărie adăpostește destule surprize: tirbușoane de diferite tipuri, cumpărate probabil în vremea cînd mă îndeletniceam cu gîl-gîl; o spumieră ancestrală; un spărgător de nuci; o sculă de storcit cățeii de usturoi și o alta de scos sîmburii din vișine ori cireșe. Revăd acolo și instrumentul ce putea îndepărta cotorul merelor, astfel că la școală, iar mai apoi în liceu, priveam în pauza de masă spre sarafanele fetelor chiar prin legendarul fruct al ispitei. Într-un fel asemănător celui cu care îmi cercetez acuma trecutul prin acest text găunos, îndesat cu obiecte nimănui folositoare. Și împănat cu cuvinte încercînd să alunge o anumită părere de rău.       

Călin Torsan este muzician şi prozator. Cea mai recentă carte publicată: Ulcele pe uluci (miniaturi cu smalţul la vedere), Casa de pariuri literare, 2015.

Foto: M. Chivu