Comportamentul unei alte lumi

4 februarie 2015   Tema săptămînii

În troleibuz, doi tineri: blugi strîmţi, „geci“ de sky, tricouri cu pieptul imprimat. Băiatul stă jos, nepăsător; în faţa lui, în picioare, fata îi vorbeşte, face glume, nu pare deloc stingherită. Eu sînt cea stînjenită ca dinaintea anormalului. La un moment dat, băiatul se scoală totuşi şi îi oferă locul fetei. Îmi vine inima la loc. Dar fata îl refuză. Se simte bine, e în vervă, nu vede de ce ar schimba locurile. Nu mai înţeleg nimic. Pînă la urmă, o bancă se eliberează, băiatul o cheamă pe fată şi se aşază alături.

cum ar fi spus părintele Scrima, care, foarte atent la ritualul politeţii, nu pierdea prilejul reflecţiei asupra imediatului. Aşadar, curtoazia, ca să funcţioneze, e nevoie să fie înţeleasă de ambii parteneri. Cod al relaţiei elegante între genuri, ea se destramă dacă cei doi nu cooperează, dacă nu interiorizează pînă la firesc propriul rol, dacă nu răspund celuilalt în limbajul diferenţierii alese între domni şi doamne. 

*** 

Cavalerism, politeţe: aproape sinonime, avînd fiecare totuşi nota proprie. Derivînd din latinul

(neted, şlefuit), politeţea e calitatea cuiva bine cizelat şi bine cultivat, care în relaţia cu semenii are fineţe, are lustru, e de o civilitate nesilită, intrată în sînge. Ea indică bună-cuviinţa şi bunăvoinţa, încifrate în cutume, care se manifestă între indivizi, independent de gen. Cavalerismul, în schimb, nu poate să nu evoce, fie şi îndepărtat, modelul medieval curtenesc: cavalerul slujeşte unei înalte doamne, împlineşte pentru ea strălucitoare fapte de curaj, de eleganţă, de poezie, sperînd într-o răsplată de iubire care, pentru a fi pe măsura idealului, trebuie să nu aparţină acestei lumi, să-i treacă pe amanţi în altă lume, într-un absolut. Din dăruirea către doamna ideală decurge curtenia faţă de toate femeile, fie ele aristocrate ori umile. Nobilul Boucicaut, scriind pe la 1400, formulează (a cîta oară?), portretul cavalerului: „pe toate le slujea, pe toate le cinstea din dragoste pentru una“. 

Există deosebire – medieviştii ne atrag atenţia – între

şi

Prima e norma rafinată a comportamentului nobil, e un mod de a fi care conferă persoanei calitate aristocratică, e o „artă de a trăi“ frumos. Distincţia actelor şi a moravurilor, generozitatea, cinstea, proteguirea celor slabi, stăpînirea de sine, aptitudinea pentru risc şi sacrificiu, simţul onoarei, toate acestea intră în compoziţia curtoaziei. Dar, potrivit autorilor medievali, pe toate acestea cavalerul le exersează tocmai în slujirea doamnei sale. Ea însăşi o figură-simbol a feminităţii spirituale, a tot ceea ce în universul mare şi în cel uman e aspect feminin pătruns de graţie şi de spirit, de la frumuseţe la

.

e un drum al şlefuirii de sine orientat de un ideal erotic, alimentat de energia erotică. 

Să fie fenomenul curtenesc doar o pedagogie prin care tinerii erau formaţi în slujba seniorului lor, soţia acestuia fiindu-le idealul şi educatoarea? Un mod de a domestici brutalitatea rapace a cetelor de cavaleri concreţi? Sau doar un imaginar romantic care compensa crepusculul apăsător al Evului Mediu? Toate acestea pot fi adevărate. Dar într-o lume modelată de religios, fenomenul trebuie să-şi găsească un sens şi în orizont propriu-zis creştin. Pe de altă parte, e prea multă intensitate, prea multă reflexivitate asupra compusului uman – alimentată de ştiinţa antică şi de poetica arabă a iubirii –, e prea mult absolut în literatura curtenească, pentru a o putea reduce la funcţii de reglare socio-religioasă. Ea iese chiar din cadrele religioase comune, din morala creştină instalată. Fără a i se opune, se riscă mereu, programatic dincolo de ea. În momentul judecăţii, Yseut se încrede în „curtenia“ lui Dumnezeu căci El îi apără pe cei ce se iubesc. Cum poate fi înţeleasă această îndrăzneală, această libertate? Dacă literatura care susţine şi alimentează curtenia are un sens spiritual, el trebuie căutat dincolo de economia, inclusiv religioasă, a „acestei lumi“. 

Creştinismul istoric – spune Nikolai Berdiaev – nu a avut îndrăzneala creatoare de a include sexualitatea în noua stare a fiinţei, în noul eon deschis de Christos. Nu a avut curajul de a o utiliza ascendent, de a o transfigura. A lăsat această transformare pe seama unor mistici şi poeţi care au îndrăznit să articuleze iubirea umană şi iubirea sacră. În creştinismul oficial, sexualitatea e fie neutralizată (monahism), fie subsumată procreaţiei. Nu are semnificaţie spirituală decît

: e semnul condiţiei umane căzute, pus mai ales, în timpul lung al istoriei, pe seama Evei. Fenomenul curtenesc ţine, potrivit lui Berdiaev, de acea conştiinţă care îi recunoaşte feminităţii rolul metafizic, care urmăreşte uniunea fiinţei, realizarea omului complet, capabil de divin. De la Platon, la Zohar, la Böhme şi la Franz von Baader, Berdiaev regăseşte acea dorinţă a totalităţii, a unului uman restaurat care înfrînge „greutatea“ lumii fracturate. 

*** 

Toate acestea sînt departe de exercitarea cotidiană a curteniei. Dar chiar în practica ei curentă, curtenia face să transpară jocul diferenţierii care recunoaşte în celălalt gen aspectul fără de care omul nu ar fi întreg. Chiar în practica ei curentă, curtenia ţine de un comportament aristocratic. Prin ritualul respectului între masculin şi feminin, ea recunoaşte nobleţea omului; se opune cu eleganţă ideologiilor care vor să-i uniformizeze fiinţa, fie ele totalitare ori postmoderne.  

Nicolas de Cues ou l’autre modernité

Stilul religiei în modernitatea tîrzie

Mai multe