Complicata relaţie a românilor cu Europa

29 ianuarie 2019   Tema săptămînii

De la permeabila graniţă a Imperiului Roman la zonă-tampon a celor trei mari imperii ce convergeau în spaţiul ţării noastre şi pînă la unificarea Principatelor cu ajutorul Europei (şi al unui suveran de sorginte europeană), relaţia românilor cu Bătrînul Continent pare să fi fost şi să fie una deosebit de complicată. 

O relaţie de dragoste-ură care în majoritatea cazurilor ne-a fost benefică, aşa cum istoria avea să demonstreze, dar şi o relaţie de cele mai multe ori la distanţă, cu despărţiri temporare, paradoxuri şi multe infidelităţi. Dacă acum 150 de ani începea romanţa europenizării accelerat-forțate în care influenţele intelectuale ale Europei de Vest doreau a şterge apucăturile balcanice şi metehnele otomane ale societăţii fanariote, acum 100 de ani acea romanţă se transforma într-o relaţie de lungă durată consfinţită de doi nemţi, un francez şi o englezoaică, ce au decis că este momentul să facem pasul următor. După frumoşii ani ai perioadei interbelice, despărţirea a fost bruscă şi brutală, iar românii şi-au găsit o nouă dragoste, asemănătoare mai mult cu sindromul Stockholm decît cu dragostea la prima vedere. Aceşti 42 de ani de dragoste cu de-a sila au dezvoltat un paradox de proporţionalitate cu ale cărui efecte încă ne luptăm: cu cît dorinţa de a accede în Europa era mai mare, cu atît capacitatea şi valorile comune erau mai puţine. Dezorientarea de la despărţirea de comunism a fost majoră, drept dovadă stînd cei aproape șase ani cît ne-a luat să decidem că vrem să ne întoarcem la prima dragoste – Europa (vezi „Declaraţia de la Snagov“ din 1995) şi încă 12 ani pînă să ducem la îndeplinire acest lucru.

Astăzi, după alţi 12 ani, românii par a fi într-o relaţie matură şi ireversibilă cu Europa, cu certuri şi împăcări, dar ferită de impetuozitățile pasiunii de la început. Astăzi, Europa este „acasă“ pentru peste patru milioane de români, iar mai bine de jumătate din cei rămaşi în ţară sînt încă îndrăgostiţi de ea şi de valorile ei (49% din români apreciază pozitiv apartenenţa la UE, ne spune Eurobarometrul din septembrie 2018). Această maturitate a venit cu sacrificii de ambele părţi şi cu eforturi majore din partea românilor de a se apropia de preceptele vestice. În acest context, mi se pare deosebit de important un episod la care am asistat în 2007, cînd toată ţara se afla încă sub imperiul exaltării apartenenţei europene: el şi ea la colţ de stradă, el mîncînd un covrig pe care îl termină, mototoleşte hîrtia şi o aruncă pe jos. Ea merge ţîfnoasă şi ia hîrtia de jos şi, în drum spre coşul de gunoi, îi spune din colţul gurii: „Nu mai arunca, dragă, pe jos, că de-acum sîntem şi noi cetăţeni europeni“. Unul dintre sacrificiile despre care spuneam că le-au făcut românii a fost acela de a renunţa conştient la apucăturile balcanice şi la metehnele otomane, iar simpla apartenenţă la un sistem superior cum era UE a dus spre începutul corectării comportamentului social („nu mai aruncăm pe jos/nu înjurăm/nu furăm/nu sîntem indiferenţi etc., nu pentru că nu e bine, ci pentru că sîntem cetăţeni europeni“).

Forţaţi de împrejurări, românii au fost nevoiţi să înveţe să devină europeni „după ureche“ fără a beneficia de tradiţia unei astfel de culturi, iar acest lucru a dat naştere mai multor precepte paradoxale: nu ne-a plăcut diaspora şi am -luat o în rîs ani la rînd, însă i-am mulţumit pentru banii pe care i-a injectat în economie, ne-am revoltat împotriva legilor, regulamentelor şi taxelor impuse la nivel european, însă nu am contenit nici un moment să ne cerem drepturile de cetăţeni europeni, am condamnat ceea ce am perceput ca ingerinţe în treburile interne din partea UE pentru ca mai apoi să condamnăm reacţia slabă faţă de guvernanţii pe care noi i-am ales şi față de ilegalităţile acestora. Exemplele pot continua, însă nu ar face decît să evidenţieze poziţia vărului sărac (şi poate chiar leneş) care se aşteaptă să fie scos în faţă de restul familiei care o duce bine. În definitiv, ne-a plăcut mereu Europa, însă nu şi regulile ei pe care, de nevoie, le am acceptat.

Probabil cel mai important test despre gradul de europenizare a românilor se află la sfîrşitul lui 2016, începutul lui 2017, şi ne-a fost dat nu din afară, ci din interior. A fost şi este un test care a reuşit să trezească o conştiinţă civică ce moţăia, să mobilizeze o societate civilă care şovăia să iasă din etapa sa adolescentină şi să facă un prim-plan valoros pe normalitatea constructului european în care ne aflaserăm pînă atunci. A fost momentul în care mulţi dintre noi am învăţat legi româneşti şi europene ca să ne putem verifica guvernanţii şi am realizat (doar prin contrast, se pare) sensul expresiei „valori comune“. Supuşi testului posibilităţii revenirii la o guvernare autocratică, ne-am întors către Europa şi spre ceea ce am învăţat în ultimii 12 ani de la ea. Segregarea socială dintre mediul urban de vîrstă medie, educat şi călătorit în afara ţării, majoritar pro-european, şi cel rural mai în vîrstă, votant de stînga în mod tradiţional, pentru care permeabilitatea mesajului eurosceptic este mai mare, a devenit mai evidentă şi mai critică în lumina noilor realităţi interne.

Aceste realităţi interne au fost şi cele care au schimbat tradiţionala întrebare „Cît de pro-europeni sînt românii“ în „De ce mai sînt românii pro-europeni?“, la care există un răspuns simplu: pentru că nu mai avem pe nimeni altcineva care să fie. În ţara în care guvernarea politică poate fi rezumată prin sintagma „Sînt pro-european, dar…“, ai cărei exponenţi încurcă Consiliul cu Comisia Europeană, cu deputaţi care arată semne obscene după ce livrează un discurs anti-european, preşedinţi de Senat care consideră că ceea ce scrie într-un raport MCV este o minciună sau cu preşedinţi ai Camerei Deputaţilor care critică dur UE înaintea preluării preşedinţiei rotative, cineva trebuie să mai fie şi pro-european. Sarcina cade în spinarea manipulaţilor şi celor aflați în solda lui Soros, care îngheață pe la proteste ca să „nu mai fie cum a fost“, pentru a cita un vers celebru al lui Cristian Paţurcă… 

Bogdan Nedea este analist de politică externă, specialist în spaţiul ex-sovietic. În ultimii zece ani a publicat şi a co-semnat mai multe lucrări dedicate securităţii energetice, radicalizării religioase şi analizei conflictelor şi crizelor internaţionale.

Foto: flickr

Mai multe