Complexul Leonardo

O să încep academic, anunţînd care e scopul şi care e concluzia finală. Cel puţin în sociologie acesta e standardul contemporan impus de publicaţiile ştiinţifice: anunţi de la bun început, pe scurt, intenţiile, asumpţiile şi paradigma în care îţi construieşti argumentul, precum şi principalele concluzii. Jurnalele din primele fluxuri academice îţi cer adesea să respecţi canonul respectiv. Prefer aici să procedez astfel pentru că îmi permite să îmi spun mai întîi părerea, apoi să o construiesc pornind de la două exemple extreme, pe marginea cărora îmi voi creiona, în final, concluziile despre datul cu părerea.

Textul de faţă se ocupă de modul în care oamenii vin şi îşi dau cu părerea la televizor. Pun totul însă într-un context mai general, cel al capacităţii de a socializa, şi arăt că, în opinia mea, „datul cu părerea“ reprezintă o activitate cu valenţe pozitive. Problema apare, spun eu, cînd datul cu părerea se transformă peste noapte în expertiză, nu neapărat prin depăşirea domeniului de competenţă, ci prin impunerea de teze ce se presupune a fi indubitabile. Argumentez că la noi „experţii“ au adesea tendinţa de a se considera atotcunoscători şi că aceasta vine dintr-o credinţă destul de larg răspîndită în societate, cum că există cunoaştere absolută, incontestabilă, precum şi dintr-o încredere relativ redusă în capacitatea ştiinţei de a oferi explicaţii consistente.

Pentru început, să ne imaginăm patru prieteni, două cupluri, care îşi petrec cîteva zile împreună, undeva în vîrf de munte, într-o cabană închiriată doar pentru ei. Este o iarnă frumoasă, cu multă zăpadă, au curent electric, dar nu şi Internet, iar telefoanele mobile nu mai au semnal din cauza furtunii. Focul arde în sobă, vinul e bun, limbile se dezgheaţă. Se spun glume, se discută politică, fotbal şi dintr-odată se ajunge la cazul maşinii unui cunoscut care consumă doi litri de benzină pe suta de kilometri parcursă în oraş. Cum nimeni nu se pricepe la aşa ceva şi nu vor să-şi dea cu părerea în gol, schimbă subiectul. Întîmpină însă aceleaşi dificultăţi cînd încearcă să discute despre sarcina unei cunoscute, despre cum îşi construieşte casă un alt amic, despre cum ar trebui organizată piaţa din cartierul unde locuiesc, despre ce tiraj au cărţile de la noi, despre calitatea iaurtului. Întîmplător, nici unul dintre ei nu e medic, constructor, urbanist, editor de carte, lucrător în industria alimentară. Nu îşi pot da cu părerea despre lucruri la care nu se pricep. 

Unul dintre ei e antrenor de judo, vorbesc o vreme despre fotbal, rezumîndu-se însă la aspectele legate de rezistenţa jucătorilor de la noi. Apoi, antrenorul de judo le povesteşte celorlalţi despre mişcările pe care le fac cei din sportul la care se pricepe. Agronomul le vorbeşte despre culturile de kiwi, speţa în care este specialist, dar şi despre alte cîteva plante pe care le cunoaşte bine. Bucătarul le vorbeşte despre cum e organizată munca în restaurantul în care lucrează. Political scientist-ul (nu îmi place cum sună „politolog“!) le vorbeşte despre variile sisteme electorale din lume. Conchide că cel românesc este cel mai bun (cred că totuşi e vorba de un politolog sau „analist politic“!). Toţi îşi notează în minte punctul ei de vedere: ea este expertul în materie. La finalul zilei, sau mai degrabă al nopţii, toţi au senzaţia că au petrecut o educativă seară de iarnă, în care au aflat multe despre judo, kiwi, bucătării şi sisteme electorale. Îşi promit ca data viitoare să aducă cu ei şi un medic, un croitor, un astrofizician şi un astrolog, ca să abordeze subiecte mai diverse. Lor le place să fie precişi, aşa că unul povesteşte şi ceilalţi îl ascultă cuminţi, punînd întrebări de cîte ori au neclarităţi. Uneori îşi permit şi excentricul exerciţiu de a-şi da cu părerea, dar acesta este doar pentru a-i da expertului oportunitatea de a-i corecta.

Nu ştiu dacă vă place să trăiţi viaţa precum cei de mai sus. Părerea mea e că nu e tocmai o lume în care mi-ar plăcea să mă aflu şi a doua oară. Prefer locurile în care oamenii îşi dau cu părerea despre vrute şi nevrute, schimbînd impresii, ajungînd la consens sau la poziţii contradictorii, învăţînd din aceasta şi acceptînd în final acele idei care par a fi bazate pe o expertiză rezonabilă. Pragmatic vorbind, astfel circulă informaţia de la o persoană la alta, aşa se clădesc moduri comune de a vedea lucrurile, aşa apar norme sociale care apoi se transformă în legi acceptate, interiorizate şi aplicate de toţi.

Sînt mulţi care se enervează cînd pe ecranul televizorului apar persoane – denumite generic „expert“ sau „analist“ – care îşi dau cu părerea despre aproape orice, exprimînd opinii categorice. Îmi amintesc cum îmi spunea soţia mea cu cîţiva ani în urmă, în din ce în ce mai rarele ocazii cînd ne uitam împreună la talk-show-uri: „Uite-l şi pe X. O să îi pună o întrebare şi va da imediat o explicaţie complexă. Pot să-l întrebe despre orice, de la vacile elveţiene la prolegomenele sociologiei medicale, şi îţi va răspunde imediat cu o opinie indiscutabilă“. Acest tip de abordare este cel care ne-a îndepărtat pe amîndoi de televiziunile româneşti. Senzaţia mea a fost întotdeauna că acolo oamenii nu îşi dau cu părerea, ci exprimă puncte de vedere indubitabile, care nu au cum să conducă la dialog: nu ai cum să conteşti adevărurile absolute. Ei preiau din societate ideea expertului atoateştiutor, un Da Vinci modern, care ştie suficient despre toate. Frazele lor nu includ semne de întrebare, ci numai certitudini. Lucrurile nu sînt probabile, ci sigure, iar explicaţiile alternative sînt adesea fie cu desăvîrşire ignorate, fie desfiinţate rapid.

Fără îndoială, există o parte a societăţii care iubeşte astfel de oameni. Este vorba de acea parte a societăţii care crede încă în mitul omului de ştiinţă complet, avîndu-l pe Leonardo da Vinci ca arhetip. Acesta se pricepe la aproape orice, avînd depozitată în a sa minte cunoaşterea universală.

Spre deosebire de vremea lui Leonardo, astăzi omenirea a produs mult mai multă cunoaştere decît trei volume de enciclopedie. Ştiinţele s-au specializat şi s-au desprins una cîte una de ştiinţa totală. Cîndva, existau doar filozofi, medici şi cîţiva ingineri, toţi avînd capacitatea de a se pricepe destul de bine la toate. Astăzi avem o pleiadă întreagă de expertize. Mă îndoiesc că, deja în prima parte a secolului trecut, Freud şi Einstein ar fi avut prea multe căi de a dezbate între ei rezultatele cercetărilor lor. Ceea ce ar fi putut să li se pară însă interesant ar fi fost o şuetă în care fiecare să afle părerea celuilalt. Mi-l imaginez mai apoi pe Freud vorbindu-le prietenilor despre cum a aflat că s-ar putea ca lumina să fie compusă din nişte particule, despre care însă numiţii Bohr şi Plank cred însă că nu ar exista, şi cum s-ar fi putut declanşa o discuţie de cîteva ore printre psihanalişti despre cum năstruşnicii fotoni ar putea să schimbe soarta planetei...

Azi domeniile de expertiză devin încă şi mai înguste. Deşi sînt sociolog, am doar o cunoaştere foarte generală legată de cele ce ţin, spre exemplu, de sociologia organizaţională, aşa cum un inginer mecanic specializat în utilaj petrolier se pricepe cît de cît la autovehicule, dar cu siguranţă nu este specialist în domeniu. Fără îndoială, ambele tipuri de pricepere pe care le-am amintit sînt probabil superioare cunoştinţelor de sociologie, respectiv de inginerie mecanică ale unui filozof sau ale unui avocat, dar aceasta nu înseamnă mare lucru.

Mai mult decît atît, în mai toate domeniile nu mai există o explicaţie, o teorie unică, ci o multitudine de ipoteze alternative ce implică abordări şi explicaţii diferite ale aceleiaşi probleme. A recunoaşte caracterul multiparadigmatic al ştiinţei ar impune pentru „experţii intervievaţi la TV“ precauţie în a exprima opinii categorice.

Am prezentat pînă aici două extreme: mai întîi, teama de lipsa de expertiză ce ar putea conduce la absenţa dialogului, respectiv expertiza totală şi cunoaşterea absolută. Ambele au, în opinia mea, cel puţin un efect identic, transformînd dialogul în expuneri de idei care nu au cum să permită replică. Monologul nu constituie neapărat doar efectul celor două atitudini. Mai degrabă aş spune că lipsa exerciţiului dialogului este cea care duce la teama de dialog. Aceasta impune exprimarea de opinii categorice, aşa cum se întîmplă la televizor. Mai cred că în cel de-al doilea caz avem de-a face şi cu credinţa în cunoaşterea absolută, derivată şi din lipsa de profesionalism, dar şi întărită de reporterii şi moderatorii TV care se arată uimiţi cînd le spui că nu te pricepi la acel lucru mărunt de care eşti întrebat. Opinez că tot acest complex este clădit pe o cultură redusă a dialogului, pe care o găsim în societăţile asemenea României. Aşa cum am argumentat în cel mai recent volum pe care l-am publicat, românii nu sînt tocmai sociabili atunci cînd îi compari cu alţi europeni. Acest lucru înseamnă că îşi întîlnesc mai rar prietenii şi discută rar cu ei. Mulţi dintre noi cred încă în soluţii impuse de la vîrf, cum ar fi legile nediscutate în societate şi asumate prin răspundere guvernamentală, sau în guverne de tehnocraţi atotştiutori. La fel, mai mult decît în alte ţări europene, credem în adevăruri unice, indubitabile şi sîntem mai degrabă sceptici în ce priveşte capacitatea explicaţiilor ştiinţifice. În plus, am avut de multă vreme şi avem încă un sistem educaţional nu tocmai performant, şi puţini absolvenţi cu adevărat competenţi.

În opinia mea, toate acestea duc la un perpetuu sport de-a datul cu părerea. El este pozitiv prin faptul că ar putea permite dialogul. Din păcate însă, el include atît în spaţiul public, cît şi în cel privat argumente categorice, exprimate de persoane cu o expertiză discutabilă. Cred că mai multă flexibilitate din partea fiecăruia dintre noi ar putea permite un win-win game. Am avea cu toţii de cîştigat. Părerea mea! (aşa cum se încheiau interviurile făcute pe stradă pe la începutul anilor ’90...)

Bogdan Voicu este sociolog, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române şi profesor invitat la  CEPS/INSTEAD Luxemburg.