Colivia cu superficiali
- argument -
Bărbaţii sînt toţi la fel. Femeile, nişte nebune. Dacă port fustă scurtă, înseamnă că sînt uşuratică. Dacă am braţele tatuate, cu siguranţă sînt un golan. Sînt doctor şi nu trece zi fără să mă simt privit ca un şpăgar. Sînt profesor, dar mă simt un paria. Cînd mi-am luat a doua maşină, vecinii au ridicat din sprîncene: ştiau ei cum am făcut, de fapt, rost de bani. Cînd spun, în străinătate, că sînt român, toţi mă privesc ca pe un ţigan. Sînt ţigan şi toţi românii mă privesc ca pe un hoţ.
Cînd pui o etichetă, desprinzi de tine o dilemă. Te erijezi în deţinătorul adevărului absolut. Distrugi reputaţii. O ştim: este elementar, este infinit mai uşor să fii sigur decît să te îndoieşti. Preferăm, uneori, pesimismul pe care îl aduce o încruntătură categorică decît optimismul pasibil de dezamăgirile purtate de nuanţe. Preferăm să oftăm decît să sperăm. Dar de ce o facem? Există ceva constructiv în a pune etichete?
În acest Dosar am lansat cîteva invitaţii la dialog pe marginea etichetelor, un Dosar la care au luat parte jurnalişti, filozofi, profesori, istorici şi reprezentanţi ai societăţii civile.
Într-un interviu, Luca Niculescu vorbeşte despre şabloanele folosite de unii jurnalişti şi despre pericolele etichetării vehiculate de mass-media. Adrian Cioroianu scrie despre stereotipiile istoriei, iar Gabriel H. Decuble – despre etichetele de consum, dublate de metaforele lăuntrice. Ioana Bot face un inventar de prejudecăţi pe care oamenii le pot avea chiar faţă de cunoscuţi, Bogdan Voicu scrie despre mecanismul sociologic al aparenţelor, iar Vera Ularu demontează etichetele pe care unii adulţi le aplică tinerilor de azi.
Nu este un dosar despre corectitudine politică. Nu se caută vinovaţi, nu se arată cu degetul, se încearcă doar o radiografie a ceea ce aparenţele pot uneori provoca. Despre etichetele pe care avem tendinţa să le aplicăm, uneori din pur automatism, alteori din ignoranţă şi despre efectele lor.
Căci, uneori, fără să ne dăm seama, unele cuvinte pe care le aruncăm, chiar şi pripit, chiar şi în medii intime, pot genera cercuri concentrice de necontrolat, prin care condamnăm o persoană sau un grup la judecăţi strîmbe.
Or, dacă ne apucăm să judecăm pripit pe cineva, ne este oare mai bine? Ne oferim o soluţie? Sau, din contra, ne întemniţăm gîndirea într-o colivie? Deşi se spune că diavolul stă în detalii, uneori detaliile însele sînt cele care reuşesc să ne scoată din superficialitate şi să dea un sens real şi o logică vieţii noastre.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU