Colivă şi fondante
De cînd eram țînc cunosc taina nunților și înmormîntarilor. O priveam cu ochii mireanului de vîrstă fragedă. Luam parte la ritual. Trivial, ca prichindelul. Gastronomic. Aveam poftă de tot ce se dădea. Nu știam ce înseamnă măritiş, pirostrii sau moarte și bocet. Mărturisesc: de mic copil îmi plăceau ritualurile creştine pentru că îmi plăceau mîncărurile. Datul de pomană la moartea omului sau datul de fericire cînd se făceau fetele soții.
„Ce ne-or da şi nouă babele, ce au în coşul de nuiele pe care-l poartă la biserică?“, mă gîndeam. Eram curioasă în gînd să văd cum arată omul în coșciug, dar mi se făcea frică de fantome și de schelete. Ce i aia moarte? Cînd a murit bunicul celei mai bune prietene din copilărie i-au înfipt un țăruș în piept ca să nu devină strigoi. Avea ochii albaştri şi aşa se spune: aştia devin năluci. Huidume de adolescenţi care mă tot luau în tărbacă pentru că eram mică mă băgaseră în sperieți cu morții. Povesteau niște copii mai mari, cu o lanternă la bărbie, ca-n filme de groază, într-o cazemată pe care o construiserăm pe stradă la mine din macaturi și cearceafuri, că morții se ridică din groapa de la cimitir la douășpe noaptea. Înghețam de frică. Evitam morții. Dar îmi plăcea să mănînc din „împărţit“. Veneau femeile cu tava cu lumînare. Copan de pui, triunghi de brînză topită, un croissant. Sărmăluțe cu foaie de varză sau foaie de viță. Cînd nu era post, era gustos. Ca să-mi treacă frica de stafie, mă concentram pe mîncare. Cu frica de Dumnezeu, recunosc, înghiţeam în sec de poftă.
Coliva cu grîul dulce o primeam la pahar de plastic. Cum se ducea cîte un om de pe stradă la Domnul, bunicii îmi aduceau ofranda. Bomboane multicolore în vîrf, zahărul îmbibat de vinul sfințit, bobul fin. Nu-l cunoșteam pe omul care murise, vedeam convoiul pășind lent pe șosea și auzeam clopotele. Ai mei aminteau de om. Eu mîncam cu poftă pantagruelică un boţ de colivă cît timp adormitului i se citea molifta. Ce știam eu, copilul? Habar n-aveam ce mîncam. Dar îmi părea rău cînd auzeam de mort. Auzisem ceva de sufletul care nu se spulberă odată cu trupul omului. Mă cunoșteau preoţii din cele două oraşe de provincie unde am copilărit. Clisăresele îmi cunoșteau bunicile și îmi făceau pofta. Păstrau după slujbă un păhăruț de grîu bun, încrustat cu bomboane Bonibon, pentru mine. Apoi mi-au spus preoții povestea colivei.
„Uite ce-i coliva, de fapt“, mi-a zis cu vorbă duhovnicească preotul: „dulcele pe care-l mîncam eu cînd eram copil era făcut din grîu fiert, cu nuci pisate, îndulcit cu miere sau zahar și închipuie în ortodoxism însuși trupul mortului. E prinosul pe care îl dăruiește familia răposatului“. Tot coliva e o expresie materială a credinței noastre în nemurire şi înviere, am citit în învățăturile preoților. Boabele de grîu au rostul lor bisericericesc, sînt înfăţişate ca simboluri ale învierii trupurilor.
La nuntă era banchet fastuos, era lume fericită, se dădeau comenzi de tort în oraşul meu, afișau cofetăresele în galantare deliciile. Mai vindeau și oamenilor, dacă tot aveau vorbă cu nuntașii să le facă pentru ziua de festin. Cînd se organizau nunți la mine în oraș, primeam într-un șervețel fondante în culori pastel. Bomboane preparate dintr-o umplutură moale cu nucă, zahăr și aromă de-mi lăsa gura apă, acoperită cu o glazură asemănătoare cu șerbetul. Fistic, căpșune, portocală, rom, lămîie. Fetele dănțuiau, li se scosese voalul de pe cap, petrecuseră, oficiaseră tot, eu mîncam fondantele. Mă bucuram. Nici nunta nu știam ce însemna dincolo de fondantele pitite în hîrtie pe care mi le aduceau bunicii.
Ritualul – cu formula „Cunună-se robul lui Dumnezeu…“ – e rînduit de Biserică ca un ceremonial. Iisus a consfințit sărbătoarea cununiei cînd a fost prezent la Nunta din Cana Galileii și a preschimbat apa în vin.
Îmi plăceau toate. Bomboanele rotunde presărate pe colivă, fondantele mirilor. Doar mai tîrziu, cînd am văzut colivă la mine-n casă pe masă, preparată pentru pomeni triste de familie, nu mi-a mai plăcut grîul ei doldora de bomboane. Am uitat păhăruțele umplute buflei, am uitat cum e la gust. Nici fondante nu mai primesc de mult.
Văd nunți pe geam, în schimb. În cartierul bucureştean unde locuiesc. Se ia mireasa cu horă în spatele blocului, la mine. Acolo vine alaiul și începe lumea să se abţiguiască, femeile sînt îmbrăcate cu paiete, bărbații au costumele călcate și cămășile apretate. O pun pe scaun pe mireasă, pe asfaltul ciumpăvit de la periferia Bucureștiului, între blocuri. Nunta între blocuri e o ceremonie de-un kitsch candid, care scoate lumea lacomă de ritual la geam. Se uită ca la filme de dragoste. O să întreb la următoarea nuntă în cartier dacă n-au să-mi dea și mie o fondantă.
Monica Stoica este redactor la HotNews, Haute Culture.