Colega mea, Katharina Blum

Pe cînd eram elevă de liceu, s-a întîmplat un lucru care a bulversat viaţa micului oraş în care mă aflam. O colegă de clasă, în vîrstă de 16 ani, a fugit de acasă. Acesta era deja un eveniment neobişnuit pentru tihna provincială a localităţii; a luat însă proporţiile unui cutremur cînd faptul a ajuns în paginile unui important cotidian, aflat pe vremea aceea în plină epocă a găinii născătoare de pui vii. Ziarul era smuls din mînă; în şcoală, îl citeam în grup şi îi analizam fiecare rînd, îi comentam fiecare cuvînt. Ce se întîmplase, de fapt: colega mea depusese, înainte de plecare, plîngere la poliţie, fiindcă fusese victima unui viol. Apoi fugise, nu se ştie exact din ce motiv: poate pentru că îi fusese ruşine să nu se afle, într-o lume închistată şi absurdă care într-o astfel de situaţie ar fi judecat mai degrabă victima decît răufăcătorii; poate că fusese ameninţată să-şi retragă plîngerea. Toate aceste aspecte erau comentate în cotidianul respectiv, pe un ton cînd revoltat, cînd ironic, cînd îmbibat într-o peltea sentimentaloidă, cu toate amănuntele şi aluziile scatologice de rigoare. De fapt, asta părea să fie singura preocupare a articolului cu pricina: a oferi detalii cît mai picante şi mizerabiliste pe marginea unei drame. Normal că, în loc să ne sensibilizeze în vreo măsură cît de mică, a avut darul să scoată ce era mai rău în noi: zile întregi de bîrfă veninoasă, răutăţi incredibile, sarcasm demolator, elan calomniator. Uitasem că fata aceea ne fusese colegă, unora dintre noi prietenă; devenise personaj într-o telenovelă jurnalistică scabroasă, al cărei mesaj subliminal era să te bucuri că a murit capra vecinului şi nenorocirea nu ţi s-a întîmplat ţie. Cînd vine vorba de presa de extracţie şi inspiraţie voyeuristă, se crede că aceasta se ocupă de viaţa vedetelor. De fapt, primele victime ale ei, totodată cele mai neajutorate sînt oamenii obişnuiţi. Cei care au statut de VIP prin prisma acestor publicaţii ştiu de multe ori cum să le manipuleze în interes personal, le cunosc mecanismele de funcţionare: ne-vedetele sînt înghiţite cu totul de malaxorul care striveşte reputaţii. Exemplul cel mai cunoscut, la noi, este cel al profesoarei Corina Vasile al cărei elev, îndrăgostit de ea, s-a aruncat de la fereastră: rareori poţi să vezi o manifestare de character assassination de genul celei arătate de presa tabloidă (urmată în scurt timp şi de cea considerată "serioasă") faţă de această femeie, tocmai profitînd de faptul că nu se putea apăra. Corina Vasile a ales în cele din urmă, şi ea, să fugă. În ultima vreme, am văzut că se poartă în zona cancanului o metodă pe care Securitatea ar fi fost invidioasă: sînt publicate fotografiile unor anonimi aflaţi în preajma (de obicei, la braţul) unor VIP-uri, iar cititorii care îi recunosc sînt invitaţi să ofere detalii despre ei. Pe faţă. Pe deasupra, se plăteşte. Iată anunţul: "Paparazzi Cancan realizează zilnic zeci, sute de fotografii. De multe ori în aceste fotografii apar, pe lîngă persoane foarte cunoscute, şi necunoscuţi. Nu ştim cine sînt, nu ştim ce legătură au cu acele persoane publice, într-un final nu ştim dacă fotografiile pot fi interesante pentru dvs., cititorii noştri. Motiv pentru care, mai jos, vom posta foarte des diferite imagini cu persoane pe care vă rugăm să le recunoaşteţi şi să ne scrieţi cine sînt, practic, cît mai multe detalii. Puteţi să ne scrieţi la... sau suna la... sau posta informaţiile la secţiunea Comentariu din josul paginii. Dacă cumva informaţiile pe care ni le oferiţi reprezintă un subiect de prima pagină, evident, oferim şi o recompensă. Totul în funcţie de importanţa informaţiilor". Aşadar, dacă ţi-ai recunoscut vecina care flirtează cu politicianul cutare, chelneriţa de la restaurantul pe care îl frecventezi sărutîndu-se cu vedeta X sau colegul aflat în compania starletei Y, spune tot ce ştii. E liber la delaţiune. Aşa o să ne distrăm un pic cu toţii, nu-i aşa? Din păcate, nu e nimic amuzant în acest tip de presă, care s-a extins pînă la variante vizuale: emisiuni, chiar posturi TV dedicate subiectelor respective. Pentru că acesta e unul dintre argumentele aduse în favoarea ei: este o specie de entertainment, o modalitate să mai treacă timpul, prilejul să răfoieşti o publicaţie lejeră cît stai pe plajă sau pînă cînd ajunge trenul la destinaţie. În loc să asistăm la o maturizare jurnalistică în vremea scursă de la Revoluţie încoace, presa serioasă este ea însăşi contaminată de stilul OTV, mai mult, pare că vrea cu tot dinadinsul să intre în competiţie cu metodele lui Dan Diaconescu în direct. Pe măsură ce trece timpul, viziunea coşmarescă din Onoarea pierdută a Katharinei Blum, rechizitoriul lui Heinrich Böll în urmă cu peste trei decenii împotriva ziarelor de scandal, se insinuează în viaţa noastră de zi cu zi. Şi acolo victima principală este un om oarecare; ceilalţi, politicieni sau oameni de afaceri avînd legături cu sfera politică, reuşesc să manipuleze avîntul născocitor al publicaţiei, în interesul lor. Katharina este călcată în picioare: relaţiile cu cei din jur devin imposibile după ce viaţa ei este pusă pe tarabă, răstălmăcită, oferită pentru consumul public. Grav este cînd îţi dai seama că ea, Katharina Blum, ţi-a fost colegă şi ar putea să facă parte oricînd din cercul tău de cunoştinţe. Ai putea fi chiar tu. De cîtăva vreme, se pune întrebarea dacă presa viitorului va rămîne pe hîrtie sau se va muta online. Bine ar fi ca oricare dintre variante să se dovedească adevărată. Văzînd însă cum informaţia jurnalistică sobră de odinioară pierde teren în faţa bîrfei tabloide, la nivel mondial, s-ar putea că urmaşii noştri să trăiască într-o distopie înfricoşătoare: aceea ca publicaţia standard de mîine să arate ca o România Mare cu poze paparazzi. Ar trebui făcut ceva, pînă nu e prea tîrziu. Mi s-ar părea un activism cel puţin la fel de îndreptăţit ca salvarea mediului înconjurător. La urma urmelor, de ce am fi îngrijoraţi dacă lăsăm în urmă o planetă poluată, cîtă vreme acceptăm ca pe o fatalitate posibilitatea să oferim drept moştenire, pe lîngă o politică murdară şi o societate hidoasă, o presă imundă?