Colecționarii de clipe

Unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să mă mut în Capitală a fost acela că aici aveau loc toate evenimentele importante. Concertele, în special, pasiunea mea de bază, acum douăzeci de ani. Am încercat să nu ratez nici unul dintre cele care mă interesau, cu multă deschidere și pentru unele care m-ar fi putut surprinde, la care mergeam datorită prietenilor sau muncii mele în presă. Am păstrat biletele de intrare de la toate.

Am pornit Dosarul de față după o discuție cu Cosmin Dragomir, colecționarul de sarmale care semnează primul articol, despre nevoia noastră de a căuta, aduna și cataloga obiecte, despre felul în care ne schimbă viața colecțiile și satisfacțiile pe care ni le aduc acestea. Am constatat că, fără excepție, oamenii atinși de patima colecționării au destine care merită să fie cunoscute și care se împletesc pînă la dizolvare cu pasiunea lor. Încercînd să îi pun laolaltă, măcar pe cîțiva, în paginile Dilemei vechi, am aflat multe despre maniera în care acest „microb” dă intensitate și sens existenței, surclasează preocupările materiale prin încîntarea pe care o produce și creează o adevărată lume nouă. O casă-refugiu, plină de liniște, chiar dacă uneori iluzorie. M-am convins că ceea ce strîng colecționarii sînt, de fapt, obiecte vii, cu poveste. Nu știu dacă, așa cum susțin psihologii, vorbim de o adicție care trădează, de fapt, frica de singurătate, dar asta e mai puțin important. Cu toții ne spunem povești care să ne ajute să trecem mai lin prin lume.

The Rolling Stones, AC/DC, Aerosmith, Deep Purple, Bon Jovi, Kings of Leon, Robbie Williams sau Ed Sheeran sînt doar cîteva bilete din colecția mea, cele mai „mari”. Săptămîna trecută l-am adăugat pe cel de-al doilea cu Depeche Mode. Fiecare dintre ele este, pentru mine, o bornă de pe drum, ce marchează speranțele, iluziile și renunțările mele dintr-un moment pentru care concertul cu pricina s-a întîmplat să fie coloana sonoră. Dacă le-aș scoate din cutia lor specială și le-aș înșira unul după altul ar arăta ca o inimă întoarsă pe dos – au rămas, toate, parte din mine. Nu fac asta niciodată, operațiile pe cord deschis pot fi destul de riscante. Prefer să le știu acolo, frînturi din poveștile pe care am învățat să mi le spun despre viață, așa încît pulsul ei să nu se oprească niciodată.