Coincidenţe

„Şi, e bună de ceva literatura asta pe care o scrii tu?“, m-a întrebat zilele trecute un amic, neconvins dacă merită să facă drumul pînă la librărie. I-am zis că habar n-am la ce-o fi bună, dar măcar ştiu că e autentică. Nu m-am minţit pe mine niciodată scriind, mi-am turnat acolo toate obsesiile, fricile şi angoasele. De acolo mă „inspir“ (şi deja cuvîntul ăsta începe să-mi sune preţios).  

În toate interviurile cu mari scriitori pe care le-am citit şi toţi scriitorii pe care i-am intervievat mi-au spus că, dacă ar fi fost să aştepte inspiraţia, nu ar mai fi scris mare lucru. Atunci cînd stai opt ore pe zi la masa de scris/laptop, n-ai cum să fii inspirat nonstop. Ai avut un declic iniţial, cînd ceva din jurul sau din interiorul tău ţi-a atras atenţia într-un fel, ţi-a rămas agăţat de memorie şi revine obsesiv, ca o secvenţă dintr-un film pe care l-ai văzut demult, dar habar n-ai cînd şi cum se chema. Trebuie să-ţi faci propriul film ca să înţelegi ce era cu secvenţa aia. Şi, ca să-ţi faci filmul ăla, nu ai cum să (mai) aştepţi vreo altă inspiraţie. 

Dacă aş fi acum la cursurile de scriere creativă pe care le fac cu copiii, aş da următoarele teme: „Imaginează-ţi că eşti un scriitor care merge la magazinul de inspiraţie. Ce găseşti acolo? Ce raioane are magazinul? Cum arată vînzătorii? Ce cumperi?“. Sau „Un dialog între muzele unor poeţi. Una dintre ele este dependentă de dulciuri depresive, cealaltă are amnezie temporară“. Sînt sigură că ar ieşi nişte poveşti grozave. Deşi eu însămi mă plîng mereu de lipsă de inspiraţie, le spun copiilor că nu există aşa ceva, că inspiraţia poate fi chemată, momită, ajutată, nu e o zînă capricioasă care te vizitează numai cînd are ea chef, chinuindu-te cu nazuri în restul timpului, ci e mai degrabă un spiriduş care abia aşteaptă să-ţi devină prieten şi are nevoie de foarte puţin ca să-ţi fie credincios. Că totul e să nu-ţi pui singur piedici, să-ţi laşi gîndurile să zboare libere şi să-ţi pui cît mai multe întrebări. Că poveşti se pot scrie din orice şi despre orice. Despre o busolă stricată, despre o banană găsită în rucsac, despre o gheată de jucărie desperecheată. E incredibil ce poveşti au putut să inventeze copiii pornind de la asemenea nimicuri. Aşa că pe mine, una, mă inspiră copiii. Privirea lor proaspătă, lipsa de limite a imaginaţiei lor, asociaţiile trăsnite şi suprarealiste pe care le fac. Mi se pare că, dacă stau mult printre ei, o să mă molipsesc cumva şi o să-mi găsesc spiriduşul meu prietenos, o să-l momesc cu bomboane şi, în final, o să rămînă veşnic lîngă mine. O să-l cheme Inspiraţie şi nu o să ne mai despărţim niciodată. Şi ce poveşti grozave o să scriem împreună!

Cînd nu stau printre copii, mă inspiră lucruri cumva triste. E plin de lucruri triste în lumea Oamenilor Mari: zborurile frînte, iubirile neterminate, lipsa de comunicare, prăpastia care se poate crea între oameni, aşteptările zdrobite, regretele, contratimpul, coincidenţele. Acel „Ce-ar fi fost dacă…?“, „Ce-ar fi putut fi dacă…?“. Nu mă inspiră deloc poveştile de succes şi nici oamenii care zîmbesc frumos de pe copertele revistelor şi povestesc care sînt paşii succesului lor, ca o regulă general valabilă. Sînt sigură că acolo, în spatele

-ului şi al textelor frumoase ale acestor oamenilor care par să aibă o viaţă perfectă în care toate visele se împlinesc, se mai ascunde ceva. O singurătate, o neîmplinire, o neputinţă. Ceva-ul lor neterminat şi secret.  

Mă inspiră, în schimb, oamenii care par să treacă prin viaţă plutind, oamenii ancoraţi într-un realism oniric, oamenii care au o legătură aproape vizibilă cu tărîmuri invizibile, oameni care par să aparţină unei alte lumi. Poeţii, răzvrătiţii, visătorii incurabili, idealiştii fără speranţă.  

Şi coincidenţele frumoase, întîlnirile magice, micile detalii care răsar din senin şi-ţi aduc zîmbetul pe buze, care te fac să te întrebi cine aranjează lucrurile astfel încît să ieşi pe un balcon exact atunci cînd pe stradă trece cineva drag pe care nu l-ai mai văzut de mult, să visezi ceva ce-o să se întîmple a doua zi, să te urci într-un tren către un festival literar ca să te trezeşti înconjurată numai de oameni care merg în pelerinaj la… moaşte şi să auzi cele mai fabuloase discuţii, să găseşti în oraşe necunoscute cafenele cu numele pe care le-ai inventat mai demult cu cineva, să faci accident (uşor!) pe melodia preferată, să vezi un film de Woody Allen la matineu înconjurată de personaje care par desprinse din film, să-ţi pice din cer excursii sau premii după cîte o despărţire cu lacrimi multe, să-ţi faci un blog secret ca să-l descopere exact cine trebuie, să visezi ce scrie altcineva, să vezi cum trecutul îşi închide singur cercurile, exact aşa cum ţi-ai imaginat, numai că mult mai tîrziu. 

Dacă aş intra acum în magazinul de inspiraţie, aş trece pe lîngă Dragoste, Război, Prietenie, Istorii cu Fantome, Fapte Diverse şi Crime Înfricoşătoare, aş ocoli standurile cu Dezastre, Intrigi Politice, m-aş învîrti pe la Vise şi Amoruri Imposibile, aş da tîrcoale pe la Problema Răului în Natura Umană, dar nu m-aş încumeta să probez ceva de-acolo, şi m-aş duce glonţ la raionul de Coincidenţe, de unde mi-aş face provizii pentru toată viaţa. 

De zece ori pe buze,