Coasta lui Adam, Eva din metrou şi misterul

Se spune că femeia se trage din Adam și a fost plăsmuită din dulceața și i­no­cența unei porumbițe, amestecate cu inteligența și viclenia șarpelui. Inițiații în misterele antice, misticii și poeții medievali, scriitorii și artiștii din toate timpurile nu au ostenit să vorbească despre misterul feminin, fără să fi reușit să-l descifreze vreodată. Și nici nu este de mirare, cînd te gîndești la marea taină în care este învăluită creația femeii. Nu poți spune decît mister cosmic și creație divină. Episodul relativ la coasta lui Adam, din care a fost făcută femeia, se petrece conform Genezei biblice, în Rai. „Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor potrivit pentru el. (…) Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu, (…) a luat una din coastele lui (…) Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o lui Adam“ (Facerea 2, 18, 21-22). Așadar, femeia a fost creată cu ajutorul potrivit, complementar, față către față, pentru ca Adam, cel făcut din țărînă (ebraicul Adamah înseamnă „pămînt“), să poată comunica cu ea.

Fără îndoială, avem descrisă aici istorisirea despre minunea care s-a petrecut la creația primei femei. Comentînd episodul, ieromonahul Serafim Rose nota că „Poate nici un alt loc din Cartea Facerii nu este în mai mare măsură o piatră de încercare pentru tîlcuirea întregii Geneze precum acest scurt pasaj despre facerea Evei din coasta lui Adam… iar mințile noastre moderne se răzvrătesc aproape instinctiv față de o astfel de tîlcuire“ (Cf. Cartea Facerii, Crearea lumii și omul începuturilor, București, 2001). El atenționa să înțelegem Cartea Facerii în chip patristic, iar nu naturalist. Sfîntul Chiril al Ierusalimului se minuna retoric: „Din cine s-a născut Eva la început? Ce maică a zămislit-o pe cea fără de maică?“, iar Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbea smerit despre cît de mare este puterea lui Dumnezeu atunci cînd „Din partea aceea foarte mică… a făcut o ființă întreagă, deplină… în stare să stea de vorbă cu Adam“. Și parcă pentru a întări misterul, Sfîntul Efrem Sirul, autorul unei tîlcuiri patristice clasice la Cartea Facerii, atenționa: „Nimeni să nu creadă că zidirea cea de șase zile (a lumii și a omului) este o alegorie“.

Abia după ce s-au depărtat de Dumnezeu prin neascultare (căderea în păcat), Adam și Eva au cunoscut exilul, în lumea unde se naște în durere, iar pîinea se cîștigă în chinul muncii, cu sudoare. Adam îi va pune femeii lui numele Viață (ebr. Hawa; Eva) fiindcă este mama tuturor celor vii (Facerea 3, 20). Cam atît despre Geneză.

Cît despre esența feminității „maculată“ de păcatul biblic, aflăm la Paul Evdokimov un răspuns aforistic: „Asupra simplificărilor prostești, care se pot inspira la infinit din faptul că femeia se trage din bărbat și ea a căzut prima în păcat… Acestora nu li se poate răspunde decît printr-o butadă: femeia a fost făcută din coasta bărbatului și pe această coastă omenirea a naufragiat de multe ori!“ (Cf. P. Evdokimov, Femeia și mîntuirea lumii, București, 1995).

Pentru a medita la condiția actuală a Evei, adică a femeii, este suficientă o călătorie cu metroul, la orele de vîrf. Dacă stai așezat pe banchetă, o să petreci o înghesuială nesfîrșită de… pantaloni. Ca să vezi dacă persoana este bărbat sau femeie, trebuie să ridici privirea în sus. O altă sursă de informare sînt panourile publicitare, reclamele TV sau ilustrațiile diverselor reviste. Ele expun peste tot femei, în atitudini erotic-provocatoare, chiar indecente (dar cine se supără?). Uneori, în haremul publicitar se mai rătăcește și cîte o bunicuță mai dolofană, învîrtind cu sîrg linguri de lemn în diverse castroane. Sîntem, desigur, în prezența unor paradigme ce țin de Zeitgeist-ul vremurilor, dacă ne gîndim că pînă și un scriitor en vogue cum este Michael Thomas alias Michel Houellebecq, în ultimul său roman, Supunere, ne informează fără prejudecăți despre idealul feminin al eroului său: un duplex de „fetițe sexuale“ și „femei bucătărese“, deplîngînd i­ritat dificultatea de a întîlni în realitate, la o aceeași femeie, asemenea competențe pre­țioase. Transformată în obiect sexual, mas­culinizată sau tronînd ca o matroană în­tre castroane, e limpede că, în imaginarul modern, femeia și-a pierdut aproape cu to­tul misterul.

Dar unde este atunci femeia pe care Sfîn­tul Pavel o numea „Slava bărbatului“, în pu­ritatea ei luminoasă? Adevărul despre fe­meie, observa Evdokimov, nu este re­pre­zen­­tat de o anumită ființă feminină, ci de pla­nul duhovnicesc al harismelor revelate în arhetipul feminin. Dacă, pentru bărbat, a trăi înseamnă a cuceri, a lupta, a ucide, pentru femei înseamnă a naște, a hrăni, a a­pă­ra viața. Harisma femeii este maternita­tea. Vocația ei o face aptă nu de sacramentul preoției, precum bărbații, ci de sacramentul maternității, care rămîne o Taină a tainelor. Hăruită să fie, prin maternitate, născătoare de prunci și, prin aceasta, izvorul vieții, femeia este o Eva (Hawa). Pe de altă parte, în plan duhovnicesc, chemarea ei harismatică este maternitatea duhovnicească, cea care îl zămislește pe Hristos în orice ființă umană. Prin filigranul feminismului se întrevede, aici, o virtute inițiatică, mîntuitoare.

Dar poate cei mai în măsură să perceapă, vizionar, misterul feminin sînt, pînă la urmă, poeții. Marii poeți, precum libanezul Khalil Gibran, care scria în poemul „Femeia“: „Îi datorez femeii întreaga viață. Îi datorez acest «Eu» născut dintr-un țipăt de prunc… Femeia mi-a despicat sufletul… Fără femeie – mamă, soră, iubită, / Aș fi continuat să dormitez. În mijlocul celor pentru care / Somnolența este o divinitate / Pe care o adoră prin sforăituri“ (Khalil Gibran, Ochiul profetului, 1991).

Silvia Chițimia este doctor în etnologie și scriitoare.